14 iulie. Vive. La France?

Fiind 14 iulie este ziua Franței. Ocazie pentru mine de a-mi da seama de 2 chestii: ce dată exactă este și că de fapt sunt cam francophil.

Eu de 14 iulie am lecturat un Cahiers du Cinema mâncând langues de chat. Era ziua Franței și m-am gândit la ce înseamnă de fapt Franța pentru mine. Destul de multe, și m-am surprins să mă constat nu doar francofon, dar și destul de francofil. Bănuiesc că e o chestie care ține de educație, deci cumva de cultură și de modul în care fiecare ne trezim cu admirații și fetișuri. Destul de bizar, a fost cam tăcere pe interneturile aborigene apropos de 14 iulie în special și Franța în general. Bănuiesc că cinefilii de multiplex nu s-au sesizat de happening, că doar n-a murit nimeni care să fi jucat și prin câteva blockbustere americane vintage, lătracii americanocentriști și neoconizați la creieri nu s-au preocupat prea tare nici de deal-ul cu Iran-ul, atât sunt de preocupați să se pișă pe grecii socialiști. Nici măcar la Lidl nu s-a simțit careva să dea brânze pseudo-franțuzite la pulimea cumpărătoare.  (dacă sunteți curioși la lidl e săptămâna de pulă neagră și mare sau eu asta am înțeles din Cabral și XXL peste frontpage-ul lor).

Revenind la Franța și la celebrarea de azi. E foarte ironic că, de fapt, la modul obiectiv istoric și cât se poate de cinic, ce se sărbătorește azi este fix eliberarea Marchizului de Sade din Bastilia. O pușcărie pe juma părăsită și 95% nelocuită de încarcerați care era așa, cu ziduri mai groase și inveitabil a dat un boost la iconografiile din creierii înfirbântați de Revoluție. Singurul încarcerat notabil era fix unul din geniile literare ale hexagonului, obscenul marchiz, care nu s-a bucurat prea mult de libertate.  Dar a scăpat de guillontine și-a murit de moarte bună, chestie de care nu au beneficiat multe târfe cu titluri nobiliare și mulți futaci de plozi din clerul catholique. Bravo lui și să încep cu literatura. Litearatura franceză este cea mai literatură dintre toate literaturile posibile, care-a răscrăcănat pornografia extremă  ca reflux societal și instaurat SF-ul ca distracție pentru mase, fără toate tenebrele și tembeleismele anglofone.

De Sade n-a inventat pornografia dar a dus-o dincolo de absolut toate tabu-urile burgheze și redudanțele din comuna primivitvă care încă o domină. De ce-a scris ce-a scris s-au întrebat mulți, cum a scris de fapt știu mai puțini. A scris cu toată eleganța și tot stilul de care era capabil un nobil franțuz din vechiul regim. De egalat nu l-a egalat nimeni nici la imaginație nici la scriitură. Și au trecut vreo 200 de ani de atunci. Și francezii literați au tot încercat. Choderlos de Laclos, contemporan mult mai galant dar la fel de crud pe zona sentimentalistă și marchiza de de Sévigné (cu un veac înainte de Sade) sunt autori redutabili și sublimi de citit în original, care-au fost în epicentrul vechiului regim și-au înțeles din el mai mult decât au făcut-o politicienii de atunci și istoricii ulteriori.

Justine

Justine

La vreo sută de ani de la Sade, un alt francez posedă în toate felurile o altă literatură. Jules  Verne face din SF un gen mult mai avantgardist și populist decât s-ar fi crezut posibil. Fără să plece de la el din țărișoara lui hexagonală, cel mai pionier și cel mai vizionar scriitor de sci-fi trimite oamnei pe lună și în centrul pământului (pela 1860, PLM), inventează chestii pe care de-abia vreo 80 de ani mai târziu le inventează și inventatorii. Ca Franța să mai miște ceva comparabil pe zona de sci-fi mai trebuie așteptat vreun veac, recte Serge Brusssolo, cel mai kink și psihozant scriitor de sefeu posibil.

Brussolo

Brussolo

Și evident, Michel Houellebecq, cel mai bun autor în viață și din Franța și din lume. Restul sunt autori de maculatură, chit că probabil sunt niște ființe umane ceva mai puțin scârboase decât Michel.

Retur înspre Revoluție și artiștii ei. Jacques Louis David, vulpoi profitor și exemplu sublim de îmbălsămare a neoclasicismului în dogmele lui anticizante are încă o forță redutabilă… și mai ales, Ingres, unul din cei mai rafinați și discreți perverși din istoria picturii. La onestitate, l-aș alege oricând pe Ingres, desenator genial și portretist superb, mereu capabil să facă erotism din nimic și carne dornică de acțiune din personaje burgheze și burgheji deloc dornici de portrete lubrice.

Bonjour Monsieur Courbet

Bonjour Monsieur Courbet

Also, Courbet, mult prea pictor ca să mai conteze pe radarele moderne, mult prea artist cât să nu fie revoluționar. Și pizda pe care-a pictat-o, cum să zic face cinste unei întregi culturi, mai ales acuma când zdrențele americane de 2015 încă se sperie de sfârcuri.   Și ca paranteză foarte veninoasă, câte din milioanele de vite proaste fluturătoare de cur și curcubeu americănist si-au pus curcubeu la facebook (și) când a legalizat Franța căsătoriile monosexuale? Asta a fost acu vreo 2 ani, dar ce sa vezi, e mai ok să celebrezi ca un retard căsătoria gay din America anti-avort și iubitoare de tortură, decât să faci asta când se întâmplă în ograda europeană.

Courbet e la urmă pentru că se leagă foarte bine (prin naturalisme și prin abordarea radicală) de excelențele recente ale celei mai sublime invenții franceze, recte cinematograful. Auguste și Louis Lumière, Georges Méliès ăștia au inventat tot ce înseamnă Cinema și filme. Erau francezi și cultural vorbind le datorăm toate chestiile care încă mai funcționează, chiar și prin blockbusterele de căcat. La fel cum Franța e Brânzeturi, Franța e Cinema. E un cinemau făcut cu talent și cu imaginație, cu standarde și cu autori. Fără compromisuri abjecte, fără să conteze ce place la cele mai retarde pizde obeze sau cum să nu supărăm cele mai spumegânde zdrențe spălate pe creieri de talibanizme creștine. Puterea pe care-a avut-o Nouvelle Vague (nu vă gândiți la gunoaiele muzicale, FFS) a generat New American Cinema, Noul Val aborigen și toate filmele în care personajele au suflet, nu scenariu și lumea când se mai fute se mai și vede și la final nu vine poliția și nimeni nu întreabă are u ok. Eu doar pentru asta și aș fi francofil mai mult decât pentru alte motive (exceptând probabil brânzeturile, yum yum, brânzeturile).

Ce reținem din ditai cinema-ul? Icon-uri, greu comparabile cu alte icon-uri decât alea franceze. Isabelle Adjani și Vincent Cassel. Deneuve și Depardieu. Și Actori. Genul de Actori care nu se umplu de căcăt nici atunci când joacă în Godzile răsbășite de oligofrenii de la Hollywood. Binoche? Reno? Acu încercați să comparați orice actor sau actriță din Franța cu omologi americani. Comparația nu funcționează decât invers. Și regizorii. JLG încă trăiește și e cel mai talentat regizor în viață. Că nu mai face filme ci Cinema, asta e dreptul lui. Și Bruno Dumont care-l continuă pe Courbet și tot trendul de cinemau franțuz cu penis și peisagii instaurat încă de prin 70s. Chereau a murit, dar Reine Margot și Ceux qui m’aiment prendront le train rămân 2 din piesele de rezistență ale deceniului 9. Și Jacques Tati. Plus Quentin Dupiuex. Și Gaspar Noé. Da, ăsta e argentinian, dar nu ar fi făcut vreo mare varză în arhentina. Și tot la la capitolul de glorii de import ale culturii franceze se cer trecuți și Ionescu și Cioran. Nasol moment, dar în românica ar fi putrezit prin pușcării comuniste în timp ce evrei importa(n)ți din URSS își făceau mendrele staliniste.

Mai sunt muzicile. Air și Daft Punk, Tellier și toată protipendada muzicală franțuză de mileniu 3.

De final Revoluția. Prima revoluția adevărată, din care societatea  a învățat ceva ce acuma se chinuie să uite: că schimbarea de regim se face cu sânge și hecatombe, că exterminarea unor clase sociale devenite prea împuțite și prea sclifosite este un fapt societal necesar.

Deci Vive la France.