15 documentare 2017

Din 2017 am păstrat fix 15 documentare. nu-i mult, dar astes sunt cele mai bune filme documentare din 2017.

Sunt 15 documentare, nu 10 pentru că nah, chiar mi-au plăcut maxim astea. Nu m-am dus pe trendul ”este cu negri din america, deci este FOARTE IMPORTANT”, am zis pas și la ”vai ne moare planeta, NE MOARE PLANETA” și am zis un favanculo sincer și la lăbăreli politic-conspiraționiste și felaționisme exasperante despre ”cât de VICTIMUȚE ABSOLUTE sunt refugiații”.   Un subiect de actualitate nu este automat important, un subiect important nu face dintr-un documentar în mod automat un film bun. O să fie lăudat de cine trebuie, premiat de cine trebuie și de fapt o labă oportunistă tot labă oportunistă rămâne. Căpușeala asta pe subiecte de pe agenda centrist-progresistă e atât de străvezie că se văd ațele albe cu care sunt cusute oportunismele de regie și din producție. Deci cum ar fi să nu ne fută grijile de corectitudini politice și nici de narativul oficial (și deja falimentar societal) al momentului? Rămânem cu ”artă, nu căcat” și mdap, am centrat pe vizual, nu pe narativ, pe senzație nu pe discurs și pe imaginație, că documentarul este fix cel mai viu și subestimabil gen de-a face cinema. Poa să pară teribil de restrictiv dar în parametri dați am rămas cu un documentar socialist (de rit vechi) despre manufacturi de textile, un poem despre curve bătrâne, o investigație despre relația mitologică dintre crime celebre și societatea care le-a generat și înmagazinat în imaginarul colectiv.  Fix 4 piese americane, ceva exotizme și evident porno, evident pisici, evident cosmonauți, evident BRUTAL FUCKING MURDER.

15. Bluefish

Singurul documentar ecologist care reușește să fie mai mult decât obișnuitul colaj de imagini furmoase, argumente găunoase, retarzi parlanți și isterie penală despre natură și cum se duce ea pulii de suflet pe care l-am văzut în 2017 e făcut de turci. Este despre seria de extincții piscicole (datorate consumului de pește) de pe zona Bosfor-Marmara și are flerul de-a nu zbiera nimic, nu jeli nimic. Efectiv se vorbește despre peștii care nu mai sunt nici prin ape nici pe meniuri la restaurant și despre peștele ăsta mai nou aflat pe zona de pericol de extincție. E o perspectivă al dreacu de onestă din discurs, care sondează mentalitatea apropos de pescuit și hăpit de pește a turcilor. Briliant it aint DAR e onest și muncit, frumos aranjat si mai ales foarte clar, fără exagerări și penibilisme militante eco.

14. Orange Sunshine

A fost odată ca niciodată o grupare de hipioți drogălăi care s-au apucat de produs droage. După care s-au apucat de vândut și la alții și de exportat prin mapamond. Erau anii 60, prin California și subiectul este efectiv senzațional din toate detaliile și mai ales din maneira eficientă de-a organiza materiale de arhivă falsificate și conspirațiile FBIistice (dovedite ca reale de istoria ulterioară) și talking heads ale protagoniștilor de atunci. Timothy Leary galore dac înțelegeți name-dropingul, dacă nu măcar de el ar trebui să știe toată lumea cu minime pretenții intelectuale. Cea mai bună docu-dramă din 2017 se pișă din elicopter pe Breaking Bad și pe tot ce-a subliminat din 60s droage și unlaws chic opera de cinema a lui Oliver Stone. Efectiv delicios.

13. Secondo Me

Doi garderobieri și-o garderobieră filmați la locurile lor de muncă și prin locurile prin care-și duc viața, în Odessa, Vienna și Milano. Lucrează toți 3 la opere și sunt cât se poate de diferiți. Ce face foarte bine Pavel Cuzuioc e și din imagine și din context. Portretele sunt mișto făcute dar nu-i vorba de un triptic, iconografie și d-astea. Secondo Me este (bănuiesc că voluntar) un eseu fin și difuz despre prăpastia dintre Vestul obosit și Estul obositor, despre 2 lumi oarecum similare dar foarte rar tangențiale. Evită cu fler capcanele în care subiectul și contextul ar fi dus semidocții (zero abuz de muzici clasice, zero discursuri îmbâcsite despre cultură și vai doamne, opera cât de cultură este ea) și lasă o senzație fie caldă și umană (pentru că și-a ales subiecții cât să genereze ei asta fără proptele din regie și montaj) fie vag deprimată (văzut ca echivalent cu bonomie și poezie minalistă al lui Import/Export).

 

12. Mommy Dead and Dearest

Documentar americănist în sensul 100% clasic: pornește de la o poveste cu crimă oribilă și devoaleză că de fapt lucrurile erau cu mult mai oribile decât s-au prezentat la început. Dap s-a mai văzut, dap, s-a mai făcut DAR OMFG povestea grăsancei împuțite pe care-o lichidează amantul fiicei retardate este mai fucked up decât ar fi scris-o ca ficțiune Chuck Palahniuk. Este un nexus de demență, umilințe și manipulare într-atât de sinistru încât este sublim. Mai multe nu tre să știți, că e genul de film perfect de văzut fără extra-info.

11. Exotica Erotica ETC

Cum era cartea aia a lui Gabriel Garcia Marquez? Povestea târfelor mele triste? Și târfele din filmul ăsta sunt triste. Și bătrâne. Și sodomizate de nostalgia marinarilor greci care le-au iubit în tinerețile lor în toate orificiile. Poem portuar mustind de nostalgii carnale și cum să zic pe lângă faptul că-i splendid cinematografiat mai are și meritul de-a ști cum să instrumenteze elementul patetic din memorii și suflete și cărnuri (de-)căzute.

10. Kedi

documentarul cu PISICI. turcu, frate cu pisica cum s-ar putea zice. Antropologie cultural-urbană de cea mai fină clasă posibilă. Și da, este cu pisici. Foarte multe pisici.

09. Machines

Undeva într-o fabrică de textile destul de arhaică din utilaje și tehnologii din India. Se muncește mult, vorbește puțin.  Modul de-a face cadre și secvențe și rapeluri la marile estetici ale europei clasice din efectiv mizerie pseudo-exotică sunt absolut admirabile. Pe final se verbalizează și contextul capitalismului indian și mdap, India are nevoie urgentă de-o revoluție marxistă. Un film destul de socialist cât să fie mai godardian decât lăbuța lui Habarnamovici ăla de-a făcut redoutable.

08.Santoalla

Știți povestea aia cu hipioții care se mută/deplasează departe de oraș și sfârșesc oribil (pentru că vor să ilumineze creierele mustinde de beznă ale unor țărănoi care numai de iluminare n-au nevoie)? E elementul de bază pentru cumplit de multe horror-uri, de la 2000 Maniacs și Texas Chainsaw Massacre până la Tucker and Dale VS Evil au întors-o pe toate părțile și crăcit-o din toate unghiurile regizori și scenariști, producători și cameramani mai mult sau mai puțin sau chiar deloc talentați. Santoalla este fix ca filmele alea, chestie pe care și-o asumă și din orchestrarea materialelor de arhivă și din coloana sonoră. Parctic o poveste 100% reală servită ficționaliza(n)t. Ăsta nu-i un mare merit, e doar un experimentalism pervers. Marele merit al lui Santoalla este că transpune și expune. Efectiv aduce toată mizeria prăbușită a sătucului sapaniol în care doi olandezi nu chiar tineri s-au mutat ca să-și facă ferma și joacă dur un mister cu final pe cât de previzibil pe atât de WTF.

07. Safari

Seidl, Baby.

Vizualmente sublim, documentaristic perfect capabil de luciditatea aia sticloasă care-i lasă pe unii subiecți să se facă de căcat singuri și pe alții să vorbească în discursuri mult mai relevante despre societate și mentalitate (post-colonialistă) decât despre vânătoare. De adorat l-am adorat, de văzut l-am văzut de 2 ori, DAR cumva e pur și simplu nivelul ăla de perfecțiune perfect șlefuită la care operează nenea Ulrich de vreo 2 decenii încoace, deci n-am fost deloc surprins.

06. Casting JonBenet

Xmas time, 1996: Patsy sună la poliția din Boulder că cineva i-a răpit ploada și lăsat un belet de răscumpărare care cerea 118.000 de dolari. Ploada în cauză, JonBenet, pe care mami și tati o îmbrăcau ca pe o târfă, machiar ca pe o târfă și învățau să spună poezioare ca să participe la beautypageanturi pentru ploade este descoperită la subsol. Sub formă de hoit.  Un documentar convențional despre cine și cum a belit-o pe micuța jonbenet e disponibil pe internetzi (aici și  partea 2 aici) și e de sânge înghețătoriu.

Casting JonBenet este un documentar extrem de neconvențional care pronește de la micul hoit și familia de zdrențe bogate care-au înscenat răpirea și se scufundă în subteranele mentalului colectiv, încă afectat la 2 decenii de evenimente de acest caz celebru și ”ne-elucidat”. Sub pretextul unei docudrame despre JonBenet și familia ei sunt chemați la casting cetățeni și cetățence, plozi și ploade, toți dornici să aibă parte de cele 15 minute de faimă jucând rolurile unor personaje reale pe care, și aici e schepsisul și geniul, fiecare le înțelege și întrevede altfel.

Ce rezultă este polifonie, nu cacofonie, artă, nu căcat senzaționalist și  un demers similar cu cărțile Svetlanei Aleksievici: un colaj de voci despre ceva teribil de oribil

05. Homo Sapiens

Urban-decay-porn. Desolation-porn. Life-after-people-porn. Doc fără oameni și fără vorbe despre spații abandonate, clădiri ruinate și idealuri puse în cărămizi mucegăite. Poezia curată, radicală și dap, cineva a aruncat vreo 17 basculate de melancolii în filmul ăsta. Pentru mine fetish-item total și nu o zic într-un puseu de melodramaticism, o zic pentru că m-a bântuit câteva luni filmul ăsta.

04. Dawson City: Frozen Time

Dawon City, un găinaț de orășel pierdut undeva prin Canada, a fost la un moment dat unul dintre epicentrele gold rush-ului. Și punctul terminus pentru vagoane întregi de peliculă mută, care după ce ajungeau acolo, la vreo 2 ani de la premiera prin orașele mari rămâneau acolo, că nu mai avea nimeni treabă cu ele.

Făcut de un semidoct documentarul ăsta ar fi fost

sau despre cum au fost descoperite prin permafrost cele 533 de role de film mut, efectiv unice și piese de film considerate definitiv pierdute

sau despre istoria (fascinantă ce-i drept) a găinațului ăsta de orășel.

Ei bine Dawson City este de un miliard de ori mai mult decât ambele opțiuni enunțate mai sus, pe care le combină și servește asezonate cu o tentaculadă de panseuri și fitile despre civilizație și istorie, cinema și destin, corupție și capitalism. E aproape la nivelul de sublim al unui documentar de Adam Curtis. Must-see ultim și indicutabil pe rezon de cinefilie 2017.

03.Rocco

Thierry Demaizière și Alban Teurlai găsesc esteticile alea incluse dar ascunse în orice porno demn de vizionat și frecat. Și maniera lor de-a decupa și monta este un efort deloc zadarnic de-a reformula ceva despre pornou. Ceva nu tot timpul tangibil și destul de greu verbalizabil. Probabil faptul că (încă) există ceva erotic îm pornografie.

pe larg acilea

acu, ca s-o zic p-a dreaptă am sperat că Notorious, documentarul despre Conor McGregor  o să reușească să iasă măcar cu 10% din hagiografie și portretistică-la-comandă pe cât a ieșit Rocco. Dar nu-i cazul. Pentru fanii de MMAuri UFCuri și d-astea cu smardoială, Notorious se poate vedea, pentru oricine cu un minim de pretenții de la filmul documentar poate fi sărit fără vreun regret.

02. Houston, We Have a Problem!

De la Fahrenheit 9/11 încoace, documentarul trece printr-o nouă epocă de aur și brilianțe. Pentru ca aceasta să existe, a fost necesar un act politic: renunțarea la rigoare și adevăr. Mai multă artă, mai mult parti-pris, mai multă docu-ficțiune. Avem documentare suficient de artistice cât să fie mockumentare. Documentarul slovac despre programul de explorare spațială al Iugoslaviei, modul în care a fost el vândut către NASA și miliardul de detalii picante filmate, verbalizate sau extrase din arhive de Ziga Virc, sunt efectiv geniale. O comedie neagră demnă de comparații cu Dr. Strangelove și infuzată cu melancoliile furibunde și poeziile brutale ale spațiului iugoslav.

01. Minute Bodies: The Intimate World of F. Percy Smith

tindersticks sunt unii care fac muzică, se poate să fie cunoscuți chiar și în românica lui fuego și andra. în fine zis asta la trosneală pentru că mi s-a zis că ar fi concertat la control, chestie care pare posibilă, dar nu chiar probabilă. Cu F Percy Smith lucrurile stau altfel. A murit în 1945, dar până atunci făcuse mai mult decât mulți alții: filmase PRIN MICROSCOP și inventase time-lapse-ul.

Tindersticks au luat filmele lui avantgardiste și sublime din arhive și le-au făcut un soundtrack.

ce-a rezultat e cel mai frumos și dureros documentar despre ce suntem (celule) și ce putem (să ne înmulțim și să murim) și despre locul nostru în univers (decât un accident). Un tur-de-forță capabil să livreze peisaje extratrestre sublime dintre mucegaiuri și celule, cili și membrane. O capodoperă întreruptă de sesiuni aproape random de fingering. Și tot ce-ar fi putut (trebuit?) să fie voyage of time, care este un căcat pompos și penibil.

Mai mult decât un documentar, cel mai bun SF al lui 2017, care fusese deja filmat încă de prin 1920, PLM.