15 filme de la BIFF 2014

BIFF 2014 este a 10-a ediție a unui festival care-a mers, inegal și totuși constant, prin București. Și care are niște trufandale de proiectat pe ecran. Urmează 15 filme pe care le-am văzut,  le-as (re)vedea

sau consider că nu ar trebui să le vadă decât ăia de le-au făcut și rudele lor. Pentru că BIFF 2014 este un festival ca oricare altul, cu must-see-uri, must-avoid-uri și filme din alea pe care tot zici că le vezi (de vreun an) și iaca există o ocazie de văzut pe cinemau.

Deci pentru începuturi 7 filme care merită (ba chiar merită, din plin unele) văzute.

Upstream Color

Upstream Color

1. Upstream Color (Shane Carruth, 2013)

Încep cu el pentru că l-am cam iubit. La modul ăla bizar în care filmele lui Carruth merită iubite.

SeFeu. Făcut de Shane Carruth,  unul din indivizii cu Primer. Având în vedere că Primer e cel mai deștept (și cel mai low budget) film cu time travel așteptările au fost, logic, extrem de sus și au fost cu vârfuri și îndesaturi sadisfăcute. Filmul ăsta despre un cerc scurtcircuitat al vieții, apei infestate, morții, porcilor, clonelor și experimenteloe indescriptibile este urmaș demn al lui Primer și este SF cu foarte mult cap, foarte multe neclarițății și PLM, e pur și simplu SUPERB. (locul 7 în topul meu de 2013)

La grande belezza

La Grande Bellezza

2. La Grande Bellezza (Paolo Sorrentino, 2013)

Sorrentino are norocul de-al avea a cote pe Servillo, acteur extrem de capabil. Secvența în care madama high-class communist activistă își primește în jet verbal continuu toate minciunile în față e superbă. Nu-i singura secvență superbă că la splendori stă foarte bine Grande Bellezza. În mod foarte inspirat, Sorrentino bagă prin film și gotesc și transcendent și-o face de fiecare dată bine, când lejer, când grandoman, uneori nițel cam prea preocupat să citeze din Fellini. (locul 8 în topul meu de 2013, mai multe detalii acilea)

A Field in England

A Field in England

3.  A Field in England (Ben Wheatley, 2013)

Al patrulea lung-metraj al lui Wheatley e și cel mai arthouse (cred că individul a văzut Bella Tarr in heavy rotation) și cel mai disturbant. Chestie deloc ușor de făcut mai ales că și Kill List și Sightseers aveau momentele lor de nasoleală maximală. Dar acilea nu-i deloc vorba de momente, problema se pune dintr-un ghem de senzații deloc facile și în niciun caz solare pe care filmul le orchestrează cam genial. Psihoze tenebroase en plein air. (locul 4 în topul de horror pe 2013 & locul 17 în topul de cinemau 2013)

Filth 2013 screenshots

Filth 2013 screenshots

4. Filth (Jon Baird, 2014)

Cea mai neplăcubilă chestie apropos de filmul ăsta cu polițai drogat și bipolar e aceea că este, ca ton și filmare un film TRIpolar. Între cadre din alea clasice și riot cinemau de drogangeală și secvențe pur și simplu flasce se simte UN TON INEGAL. Care ar putea fi un atu, dar care mie mi-a picat cam prost. Zonele de impact dintre tripuri și realitate sunt prost blurate, iar pentru ca twistul narativ să funcționeze, se trișează masiv din regie. Filth este un film dirty, cheap și totuși pulsând. Uneori spasmodic, alteori flasc. (alte multiple chestii acilea, deși, admit cumva it grew better de la prima vizionare încoace)

Borgman

Borgman

5. Borgman (Alex Van Warmerdam, 2013)

Ieșit din subteranele pădurii (no kiddin’) un individ dubios se aciuiază pe lângă o familie burgheză (mama, tatăl, un plod, o ploadă plus guvernanata) și începe un jos psihologic și-o serie de crime. Cumva avem de-a face cu o variație olandeză (cu toate rigorile cinema-ului ăluia, recte imagini reci și cadre perfecte și filme foarte bine meșteșugite dar pe care eu le antipatizez în general)  pe tema din Funny Games. Foarte solid, recomandabil mai mult pasionaților de horor decât iubitorilor de arthouse sau, doamne ferește fanilor pozelor frumoase cu câmpuri de lalele. Mie mi-a fost antipatic, deși este un film bun.

the Selfish Giant

the Selfish Giant

6. The Selfish Giant (Clio Barbard, 2013)

Dickens meets Dardene. Misery porn superb filmat. White-trash drama Bine articulată. Un plod mult prea isteric și un plod cam retard își fac loc în lumea lo-class a traficului de fier vechi și curselor de cai. Sărăcie & cețuri. Deloc prost ca film (ba chiar splendid vizualmente vorbind și cu great acting), dar mult prea lăcrămos pe final.

Jeune et Jolie

Jeune et Jolie

7. Jeune et Jolie (Francois Ozon, 2013)

Oh-la-lah. L’erotisme. Oh-la-lah, un cadru furat de la Helmut Newton. Niște inspirații copy-paste de la Herb Ritts. Le sexy, le J()lie. O pizdulină începe să facă sex pe bani. Pentru că așa și din seria filmelor în care demoazele tinere își ating maturitatea și implicit conștientizează puterea vulvară. Un film din ăla foarte franțuzesc, foarte recomandabil, mult mai subversiv decât pare și totuși destul de discutabil. Ca veut dire un must-see discutabil și unul din ozonurile de top.

Și cum orice festivcal are o zonă gri de filme, care poate nu ar fi rău de văzut, dar care nu sunt în vreun fel capodperele și must-urile pe care le trâmbițează toată lumea, BIFF 2014 nu face excepție.
Astea două se pot vedea, deși pe mine m-au lăsat cam rece:

Alpha papa

Alpha papa

1. Alan Partidge, Alpha Papa (Declan Lowney, 2013)

O comedie cu momente foarte bune și pusee de tembelism ne-amuzant despre cum un vedet de televiune eșuat în radio trebuie să facă față unei crize cu ostatici. Steve Coogan poartă o parte din vină și o parte din merite, tipul merită văzut, dar filmul șontâcâie vizibil. Nici cal (satiră despre ce înseamnă celebritatea și oamneii defecți care au parte de ea) nici măgar (ratările nu-l fac mai puțin agreabil, chestie cam rară dar merit it ain’t), filmul ăsta este o comedie ok.

Stories WeTell

Stories WeTell

2. Stories We Tell (Sarah Polley, 2013)

Aoleo. Documentarul lui Sarah Polley este unul dintre cele mai over-rated filme de arthouse din 2013. Rău nu este dar ce se întâmplă pe acolo este interesant pentru că viața bate (din nou) filmul (documentarul) și totuși privit la rece mi se pare mai mult exhibiționist decât intimist. Subiectul ar trebui să fie mama moartă a lui Polley și modul în care o povestesc tot familionul, dar devine, în lumina unor revelații demne de Libertatea sau CacCac (pardon Cancan), o spălare de chiloți în public. O prefer sincer pe Polley când face filme de ficțiune foarte cinstite (Away from Her & Take this Waltz), nu când dă cu documentarul în fasole.

Și pentru ca să închei politicos cu playlistul meu personal de vizionări, bag acilea altă categorie de filme care nu lipsesc din niciun festival: BORÂTURILE, mai mult sau mai puțin ridicate în slăvi de cei mai retarzi, și evident că deja consacrate prin participări și premii pe la festivaluri destinate rahaturilor similare.

Frances Ha

Frances Ha

1. Frances HA (Noel Baumbach, 2013)

Un rahat hipsteric în care nu se întâmplă absolut nimic, cu personaje care nu fac absolut nimic și de care nu are cum să le pese decât la alți hipsteri, la fel de inutili ca făcătura asta. Vai, ce film frumos și cât de artistic ( a se citi alb-negru) este voma asta.

Short Term 12

Short Term 12

2. Short Term 12 (Daniel Cretton,  2013)

Altă FĂCĂTURĂ. De data asta o făcătură absolută, mânjită de rahatul dulșeag al fanfaronadelor ipocrite. Un film care, la fel ca Nate (unul dintre personajele de carton care o lăbăresc aiurea pe la casa de copii cu probleme psihologic-legale) nu este decât disperat ca să lucreze cu under-privileged kids. Pentru că asta dă bine. Conține zero veridictate, una dintre cele mai proaste secvențe de bonding through hip-hop imaginabile, o ploadă care o arde faux depressed goth-slut și alte căcături din plastic lipite cu ciungă pentru ca să placă la suflete sensibile și oameni care au văzut maxim 4 filme la viața lor. De EVITAT.

Pentru că deh, sunt într-un juriu (al criticii), va trebui pentru ca să văd competiția în integralitatea ei. Sper ca filmele să fie demne și oricum vreau să nu știu despre ele până ce încep proiecțiile. Dar evident că am niște (patru, mai exact) filme pe wish-list. Care nu sunt în competiție.

La Danza de la Realidad

La Danza de la Realidad

1.  La Danza de la Realidad (Aljandro Jodorowsky 2013)

Jodorowsky. Genial când e genial (El Topo) abject când ratează (Fando y Lis) și interesant chiar și în filme dezagreabile (Santa Sangre). Cum dreacu să nu vreau să văd primul film în 23 de ani și probabil utilmul, că are 90 de ani? Plus că toate benzile alea desenate…

Blind Detective

Blind Detective

2. Blind Detective (Johnnie To, 2013)

Hong Kong’s finest. Chiar am nevoie de un film asiatic din când în când și mdap, sper că măcar ideologic Blind Detective este mai puțin conformist doctrinelor de stat și partid chineze (cum a fost Drug War).

20000 Days on Earth

20000 Days on Earth

3.  20.000 Days on Earth (Iain Forsyth & Jane Pollard, 2014)

Filmul cu Nick Cave. Acu mie-mi place ce muzici scrie Niculaie Peșteră și îmi plac și filmele pe care le-a scris (Lawless e ok la scenariu, in rest aproximativ zero. The Proposition e fuckin awesome!), dar la Death of Bunny Munro (unul din romanele pe acre le-a scris, că scrie și romane) am cedat la jumătate. Sper că filmul e despre scris muzică sau filme, dar dacă e despre scris cărți, măcar nu trebuie să le și citesc.

Blood Ties

Blood Ties

4. Blood Ties (Guillaume Canet, 2013)

Guillaume Canet mi-a fost simpatic ca actor. Rolurile de acu vreun deceniu erau toate prin filme cel puțin interesante (Les Morseurs de l’Aube) în genral mișto (Mon Idole) și uneori geniale (Narco & Vidocq). Cumva l-am suspectat în mod constant că este un simplu produs media și cum să zic, dar Blood Ties va confirma sau infirma presupunerea asta. Adicătelea pe regie și-a asumat statusul de regizor pentru publicul larg (Les Petites Muchoires a rupt la BO francez) dar parcă ar avea el un interes sincer la thrillere și mafioțeală. Ne le Dis a Personne n-a fost deloc rău (ba din contră), dar nu-i destul de concludent.

De final mai trebe sa menționez trei chestii:

  • Mdap, am onoarea de-a fi în Juriul Criticii. Alături de Ileana Bârsan & Cristi Luca. Deci voi vedea tot ce nu am văzut din competiție.
  • Dacă-mi permit timpurile revin cu un post apropos de Jeune & Jolie. Pentru că merită. Mai ales în contextul în care se leagă frumos și de Dans la Maison, Ozon-ul precedent.
  • Și când inaintează festivalul și vizionările  se cere făcut un bilanț. Mai spre final, mai exhaustiv, sper.