2015, film românesc. un top și ceva

S-a făcut suspect de mult film românesc în 2015. Puhoi, puroi, puhoi de puroi. Cu ce rămâneam: Familii și Fagmilii, capodopere ZERO. Totuși un an divers.

Sunt unu din ăia care au acces gratis la foarte mult film românesc, dar în mod penibil pentru toată industria de film românesc sunt unu din ăia care-au și plătit mult peste media națională ca să vadă film românesc. Nu pentru că aș fi eu hămesit de film carpato-danubiano-pontic, cât pentru că ailalți potențiali spectatori sunt deja super-sictiriți de plicitcoșenii nule narativ și nule uman. Am dat banu atunci când s-a putut, că cinematografia românească ar prefera să fută banii de la stat la modul discret. Altfel ajungem iar la scandaluri ca la UNATC și ne finalizăm cu fiul unuia dintre corupții lătrăcioși unși secretari speciali în ministerul culturii și toată lumea dând din cururi de fericire. Dap, e vorba de familia Damian și de aventurile lor financiar-sinceuriste demne de toate invidiile.   Lasând la o parte povestea damianilor,  (demnă de cinema nou din America Latină, despre beizadelele regimurilior de extremă dreapta și dramoletele lor)  2015 ar fi trebuit să fie un an bun. Porumboiu și Muntean aveau premiere, Aferim luase premiu la Berlinală, De ce eu? arăta că se poate să facem și aproape-thrillere. Ratate din montaj dar salutabile, cu mize și actori valizi. De 2015le cinematografic aborigen s-ar fi ales praful dacă nu erau independenții. Tănase și Chișu, Țofei și Bobby P au salvat, cam puțin, cam in extremis, dar au salvat ceva.

Marile valori auctoriale și marile entreprize de producție au dat cu mucii în rahat și cu rahatul de toți pereții. Exceptându-l pe Corneliu Porumboiu toți ăilalți auteuri de cinemau s-au crezut capabili de mult mai mult decât sunt de fapt în stare. Situația în care Comoara pare un pas în spate, înspre film-de-public (din partea lui Porumboiu și este aplaudababil pentru faza asta) și singurul alt film conceput pentru public din bani dla CNC este De ce Eu? nu-i deloc roză.

Suntem, mai mult decât oricând pe DENIAL totalitar când vine vorba de public aborigen. Festivaluri? Cum pun copitele pe Otto Penni li se suge căcăctu cu-o slugărnicie demnă de parodii deșănțate ălora care fac selecții prin festivaluri internaționale. Prestigiu? Cum să nu, ne iese din cur în jeturi curcubeene prestigiu. Dar publicul? Cui îi pasă de public când faci filme alb-negru și filme plicticoase și rateuri prin care numai un  masochist poate să treacă fără ieșit din sală sau FFWRD? Și cui îi pasă de încasări când oricum filmele se fac cu bani gratis, de la stat?

A fost un an cumplit pentru documentar. După o perioadă suspect de propice documentarului, după 2014 și Toto, după Autobiografia, ne-am trezit cu zerou barat. Ce-ar rămâne e Alyah Dada (pentru că are inspirația de-a face aproximativ colaj/animație, pentru că înțelege ce și mai ales CÂT este un subiect, cu minusul masiv al duratei mult prea lăbărțate), Pașaport de Germania (compelmentar pe rezon de emigrație, dar din 2014) și Cinema Mon Amour (dezamăgitor de flasc portret al unui individ care e prea viu și prea acaparant în viața reală cât să îmi pară just portretizat în filmul lui Alexandru Belc). Cum era să uit de Muntele magic, un rateu care nu are nici ton, nici coerență dar măcar începe foarte frumos. Biopic animat în care tot ce era bun la Crulic s-a ratat. Nu mă așteptam la o capodoperă, dar e undeva între dezamăgitor și plicticios. Cu niște secvențe atât de urâte din animație și cu un subiect ofertat prezentat mai mult școlărește decât poetic.

2 documentare s-au vrut pe actualitate dar au avut premiera când deja era desuet subiectul: ăla cu medicamentele și ăla cu Bahoi. Ast nu le face din start proaste ci din start inutile.

Pentru comedie, vai și-amar. Niciun titlu valabil sau valid. Din nicio perspectivă. Acuma, poate e mai bine așa decât cu America, Venim! și cu #selfie. La thriller lucrurile s-au testat și parțial ratat din 3 părți. De ce Eu  Un etaj mai jos și Cel Ales mă fac totuși să cred că o să avem curajul de-a face și thrillere 100%, nu doar dramolete cu femei cărora le-a putrezit tamponul și bărbăței pseudo-jmenari jucați de eternii bărbăței psudo-jmenari de prin filmele aborigene. Cum era să uit, aia cu selfie a execrat un nou film pe care nu am simțit absolut nicio dorința masochistă, curiozitate sinceră sau obligație profesională să-l văd. Poveste de dragoste să faceți tu și cu rudele tale în microbuz spre Gherla, când îi duceți citrice lu Adrian Sârbu. 

Acuma, cu rele și cu tolerabile cu filmele bune și cu filmele care ar fi putut fi mai bune, avem 10 filme care pot fi văzute din toată producția mioritică de 2015.

10. Cinema, mon amour

Singurul documentar din top se află acilea pentru că Gheorghe Purice merită toate aplauzele pentru ce-a făcut cu Cinema Dacia Panoramic din Piatra Neamț. Și pentru că mdap, mizele sunt de fapt mai mari. Inițiat ca film port-drapel al campaniei Salvați Marele Ecran documentarul ăsta ar fi putut fi în multe feluri. Cinema, mon amour ar fi trebuit să fie un film mai viu și mai mare. Și nu doar pentru mizele generale cât pentru că Purice este un individ extrem de pasionat și la cum îl știu eu de pe la Filmul de Piatra merita cel puțin un montaj mai puțin flasc.

09.Cel ales

Un thriller foarte B-series cu un adolescent recrutat se Securitate care ajunge spion român prin străinătate, fuge în Legiunea Străină și ulterior se întoarce în patria mumă ca să rezolve niște chestii și s-o pompeze pe una (din produsele Media Prost și câștigi țigănie la tine în sufragerie cu Măruță &Co). Totul servit cu niscaiva melodramatisme și ceva pompierisme, dar deloc plicticos și totalmente inteligibil.

08. Un etaj mai Jos

Un etaj mai jos este un film cu mize de thriller pe care Muntean îl ține destul de bine din scenariu și care, dacă chiar ar fi avut curajul de-a fi thriller și nimic mai mult, ar fi meritat toate laudele.

07. De ce eu?

De ce eu? nu este filmul despre Victor Ponta, nu este filmul anti-Ponta. E un film despre un sistem corput și murdar ai cărui orchestratori au trăit trăiesc și or să trăiască bine-merci în continuare. Pentru că noi suntem fraieri.

06. Aferim!

Undeva în Țara Românească. Înspre granița cu Moldova. Ăsta este tot subiectul. Nu relațiile de putere, nu vai ce oribili erau românii, nu vai sărmănuții țigănuși. Aferim are ca subiect epoca și-i trage o frescă în alb-negru cu absolut toate zonele de umbre retard de mârșave și întunericos de ecumenice.

05. Comoara

tipu cu banii

tipu cu banii

Există suficient bun-simț cât filmul să nu fie nici predictibil, nici comun, ba chiar să exceleze din finețurile de dialog și regie așa cum ar trebui să exceleze un film de Porumboiu.

04. Palatul Pionierilor

WOOOW. Nu știu exact de unde-a apărut, dar noul film al lui Bobby Păunescu a rulat vreo săptămână la mall-ul din Băneasa și s-a retras subit. Manevră rezervată în mod clasic filmelor făcute cu puhoi de bani dla CNC, deși ăsta e film independent. Acuma între ce s-a zis despre film înainte de premieră (în 1992 niște liceeni vor să fută dar le e frică de SIDA) și ce se întâmplă de fapt sunt niște distanțe astronomice. În primul rând nimic nu pare-a fi 1992, în al doilea rând tocmai din cauza primului rând Palatul Pionierilor pare un film din Uzbekistan 2010, în al treilea rând îi ia fața complet lui Porumboiu la capitolul dialoguri și situații complexe din set-up narativ. WOW. Și nu-i un #wow de Azucena, e un genul ăla de impresie sincer pozitivă pe care numai alde Nae Caranfil reușește s-o scoată și din scenariu și din film de public. Există ceva diferențe, în sensul că  Bobby P o arde cinic la cote înalte, cam ca Dolph Lundgreen în In the Name of the King 2, dar filmul nu pare-a fi un Uwe Boll. Femeile e curve, mafioții e tembeli, Brâncuși a ieșit din eternitate ca să picteze falsuri după Luchian, adolescenții sunt mai mult horny decât retarzi (și sunt jucați de oameni care n-au sărit de 25-28-45 de ani, ca în majoritatea filmelor aborigene cică respectabile cu adolescenți).  Pisicile stau la colivie, curvele se fut doar cu doctori și avocați deci nu au cum să aibă SIDA.

La modul obiectiv Palatul Pionierilor este da fapt o adunătură de scevențe (majoritatea bune, câteve Geniale, câteva proaste) care par zburătăcite de-o explozie și în cădere liberă. Tema centrală pare-a fi haosul, Palatul din titlu nu se vede nicăieri, dacă aveți cum să, eu zic să-l vedeți. E un film românesc vivace și quotable. Și mdap, 90% din replici sunt scrise și livrate cu un plus de naturalețe față de media actoricizmelor mioritice.

03. București Non-Stop

Dan Chișu confirmă o chestie foarte pozitivă. De la film la film tipu învață câte ceva. Cu un scenariu bun și cu destul bun-simț din regie poveștile astea de bucurești se articulează într-un film destul de amar despre cotidian și urban. Mult mai antrenant și mai uman decât s-ar crede din trailer, cu ceva zvâc actoricesc bine manevrat și cu o oareșce lejeritate când vine vorba de drame, dramolete și situații complecse.

02. Be My Cat: A Film for Anne

Revelația anului este o psihoză low-budget și totalmente independentă care-a făcut la mine impresii masive. Found-footage glorios de meta(fizic) cu un tip mai de la țară care ar vrea  s-o bage în filmului lui pe nimeni alta decât famozissima actriță Anne Hathaway și care până una-alta intervievează și hăcuiește actrițe locale, nefamozissime pe piața mondială de carne tunată și turnată în latexuri. Dispozitivul e pueril dar funcționează incredibil de bine și mdap, toate subtextele sunt de calibru maximal. Unde se termină foametea de faimă și începe de fapt actoria? cât din creierul actoricesc este îngropat în prostie și cât din el este de fapt virusat de fame-whoring? Care-i momentul exact în care posibilitatea de-a fi faimos închide pur și simplu orice portiță de manifestare a alertei, pericolului, instinctului de supraviețuire?

01.  Lumea e a mea

Scoaterea din senzațional a unui subiect predilect pentru Știrile de la ora 5 (generația următoare, degenerată în moduri mai nefaste dar și cu mult mai umană decât s-ar crede) este o manevră riscantă și din fericire există destul fler (și din scenariu, și din regie). Nicio urmă de exploatare senzaționalistă, niciun dram de spoială. Niciun #FUN scris după rețete. Nicio lamentație, niciun semnal de alarmă.

Pe 2015 am avut câțiva actori care-au făcut roluri bune: Emlian Oprea în De ce eu? și Iulian Postelnicu în Un Etaj mai Jos și Alexandru Dabija în Aferim! Big up și pt Adrian Țofei care nu se joacă pe el, joacă un personaj care seamănă cu el în Be my Cat.

La actrițe lucrurile n-au stat prea ferice. Ioana Flora excelează într-o secvență antologică de retrospectivă asupra unei vieți ratate și-a unei bude frumoase în Acasă la Tata (și madam Flora joacă impecabil și e singurul lucru bun din filmul ăla). Ana Maria Guran debutează excelent în Lumea e a mea.

Tot apropos de asta avem, în mod suspect 3 filme cu ensable cast-uri capabile: Lumea ea a mea (dap există scăpări, dar am zis că 2015 nu-i un an de capodopere) București Non-Stop (unde Cuzin Toma e mai bine pe rol decât în Comoara și nici rolurile alelte nu-s greșite în vreun fel) și Palatul pionierilor (dacă am înțeles eu corect sunt unii ieșiti dintr-o școală de actorie, care nu are cum să fie aceeași școală de actorie care ne-a dat Lovebuildingurile).

Scenaristic idei valide au fost multe dar filme din care să nu tai burți sau adaug chestii necesare sunt finalmente 2: Aferim! și Lumea e a mea. Avem încă sindromul secvențelor de public deversate cu basculanta (să dăm procurorului și femeii-burtă narativă secvențe de stat sub pom și secvențe de shopping, că asta vrea publicul în De ce eu?)  și meatastazele abscons-misterioase care taie un sfert din scenariu pentru ca să fie mai artistic filmul (Un etaj mai jos dar mai ales Box în care lipsește 60% din scenariu).

Premiile speciale sunt pentru lucruri nu tot timpul lăudabile, dar extrem de specifice pentru cinema-ul nostru aborigen.

Premiul Mă-ta știe că ești beată? se acordă Ilincăi Călugăreanu pentru ratarea cu pampon și tampon a mizelor importante din documentarul Chuck Norris VS Communism.

Care-i faza? păi ăsta e documentarul despre Irina Margareta Nistor și cum traducea ea filme în timpul comuniștilor și al securijtilor. Un documentar care mi-a gâdilat nostalgiile și până la un punct n-a greșit cu nimica. Chiar apreciabil pozitiv pentru că reconstrucție de epocă și joc cu Irina Margareta din voice-off și o altă voce care din docudramă o vocaliza pe Irina Maragreta. Dar ce să vezi, se ajunge în punctul în care și madam Nistor și ăilalți implicați direct în rețeaua de trafic cu VHS-uri ilegale zic, toți, pe tonuri diferite dar fără vreun fel de ocoliș o chestie. Chestia este că de fapt și de drept securitatea se ocupa și de trafic și de tonele de bani rezultate din ăsta. TA_NA_NA_NA.

Un documentarist onest, dacă are mărturiile astea dinamită înregistrate lasă laba nostalgică și teza penibilă (despre cum rețeaua de multiplicare & traducere era de fapt dizidență și-a dus la revoluție) și merge pe firul securiștilor și al banilor. Nu-i cazul acilea și e  obscen să afișezi o teză (dizidența) pe care tocmai materialul tău filmat o infirmă. Am făcut și noi dizidență, dar cu acordul securijtilor, care încasau tone de bani din dizidențele nostre închipuite. E nescuzabil și sincer, Irina Margareta Nistor merita un film mai puțin penibil. Asta o zic io, cu un parti-pris asumat pe nostalgii și simpatii pentru madam Nistor. Au zis-o și alții, mult mai apăsat. Pentru că trebuie zisă și pentru că mentalitatea asta facem juju frumos și ipocrit despre comunism ca să mergem la festivaluri cu filmul nu-i ok. DELOC.

Premiul Tâțe Buci Coregrafie, pentru cea mai validă secvență de futai se acordă secvenței de muie la dublu și dialog pe cinci glasuri din Palatul Pionierilor. Wow. WOW.

Premiul Capra cu 3 Iezi se acordă Iuliei Vântur sau Laurei Cosoi pentru secvența cu poziția capră din filmul Cel Ales.

Premiul Madame du Pompadour, pentru hair-do și pălăriuțe se acordă ex-aequo lui Nicodim Ungureamu și Olimpiei Melinte pentru rolurile și mai ales head-gear-ul din filmul Cel Ales.

Premiul Adrian Țofei, aka Nu înțeleg exact de ce ai făcut asta dar sunt complet răvășit de rezultat se acordă lui Bobby Păunescu, pentru filmul Palatul Pionierilor.

Premiul Dar niște sexică surpriză în anus cu Mircea Albulescu n-ați vrea voi să faceti? Se acordă filmelor invizibile pe PR și media, finanțate cu bani de la CNC și debordante de dispreț maxim pentru orice altceva decât bani gratis de la stat: Box și Crimă inocentă. Ah, n-ați auzit de ele? Păi foarte bine, ei și-au luat banii. Asta e o problemă mai mare decât fix filmele astea 2 (care-au dat dovadă însă de cea mai mare nesimțire și promovare zero). Poate în refroma CNC ar trebui inclusă o clauză de buget de promovare. Se alocă 20% din bugetul total aprobat după ce-a fost terminat de filmat,când e în post-producție. Și nu se verifică investirea justă a banilor (de promovare) doar pe chitanțe și declarații pe proprie răspundere, se verifică pe vizbilitatea în media. Ai futut banii de promovare, stai tătucă pe curu propriu următorii 5 ani și primești decât pulă de la CNC. Sau dai banii înapoi. Am zis asta cu datu banilor înapoi la CNC fix ca să dau cu ură și icter în 80% din cineaștii și cineastele nostri.

(nu știu dacă Albulescu mai trăiește sau nu, dar chestia e cu atât mai valabilă)

Premiul Noul val de faianță, pentru cea mai bună faianță, cea mai frumos filmată se filmului Un etaj mai jos.

Premiul Liceenii în alertă, pentru persoane care au depășit demult vârsta de liceu dar se încăpățânează să interpreteze liceeni și liceene se acordă Olimpiei Melinte. Deci  filmul cu spadasina liceeană, filmul femeii pușcăriașului Adrian Sârbu, sequel-ul la filmul femeii pușcăriașului Adrian Sârbu și acuma, acest Cel Ales.  Prea mult, decât nescuzabil. Știu, se scriu doar roluri pentru pizde juvenile, dar nu-i o scuza suficientă. Dacă noi nu ne respectăm pe noi, ca oameni și actori, de ce PLM ar trebui să ne respecte alții? Tot apropos de asta, mențiunea specială a premiului Liceeni în alertă se acordă tipului ăla de vreo 40 de ani care joacă un licean în Cel Ales.

Premiul Liiceanu în alertă, pentru cel mai sufocat de bășine film care se vrea de mare artă se acordă filmului Box. Un film din care singurul lucru ok sunt boxeurii și ăia neprofesioniștii actoricește de la sala de box. Privind retrospectiv filmul ar fi fost mai onest intitulat Box din eternitate.

De final un premiu trebuie să se acorde întregii industrii de film aborigene. Premiul Feminist Marga Barbu aka tot ce trebe e să femeia cui trebe. Dap, suntem fix în punctul ăla al existenței cinematografice carpato-danubiano-pontice, ca în Umbre: familia devine famiglia.  Femeile, soțiile, plozii și puradeii s-au trezit cineaști și trebe hrăniți și ei de CNC, lăudați de UCIN și plimbați prin lume.  Ăștia suntem, și ăia care pot mai mult o fac de obicei pe sistem independent.