22-01, sau top de filme 2016

Top de filme 2016 se finalizează, deși am restanțe la filme franțuzești și cinemau latino-american.

Top de filme 2016 nu include niște filme care, la modul sincer sunt chiar admirabile: Handmaiden/United states of Love/Evolution pur și simplu nu au rămas cu mine. Le-am văzut, mi-au plăcut pe moment, am admirat skill și still, substanțe și suprafețe  dar nu-au lăsat vreo impresie profundă. Asta este, nu tot ce ne place este BUN și nu tot ce este BUN ne și place automat.

Ce lipsește total din topul ăsta este  animația. Efectiv nu am avut ce. Psyconauții i-am pus în topul de horror. Sausage Party a fost de râs isteric dar nimic mai mult. Sing? ok-iutz, deloc strălucit. Cel mai mult m-au dezamăgit Kubo and the Two Strings (plicticos cu spume, deși arată minunat) și Finding Dory (altă mizerie plicticoasă din care nu țin minte decât caracatițoiul). Ice Age, de la care mi-au plăcut toate filmele până la ăsta ar fi făcut mai bine să lase doar un scurtmetraj cu Scrat, că la restul de personaje le-au dat câte o pizdă de futut și familie de crescut și efectiv au ajuns să aibă mai multe persoanje secundare decât toate sezoanele  The Simpsons. Chestie care nu-i deloc rea, DACĂ personajele alea fac și altceva decât să ocupe degeaba loc în cadru. Ce-ar mai fi? The Secret Life of Pets, extrem de agreabil, care-a dat finalmente anus la animalele animate din mainstream. Și care este fix ca un Disney clasic: eficient scris și aventuros, dar zaharisit. Acuma, sincer cred că-i cel mai ok film animat din 2016. Mult mai ok decât Sausage Party, adică mai film decât glumițele alea aruncate dampula unele într-altele.

A fost pentru prima și întâiaș oară când am considerat oportunitatea includerii unui film aborigen în topul de filme. Evident este vorba de Sieranevada. GLUMEAM. M-am gândit dacă mi-ar fi plăcut Câini într-un context în care aveam tot restul cinema-ului la dispoziție, nu doar ăsta căcato-danubiano-pontic. Și am ajuns la concluzia că mi-ar fi plăcut, dar nu suficient de mult cât să fie pe lista asta.

Ziceam la partea 1 (care de fapt este partea a doua) a topului că 2016 se va dovedi un an mai bun decât 2017. Ca să detaliez: există toate șansele ca 2018 să fie de-a dreptul jegos. Motivul e destul de evident: politica. Politica de cinema și de festival, care deja pune accent pe măcănit căcătul progresist ignorând orice relevanță socială sau valoare estetică. Asta în contextul în care filmele nu se fac în juma de an, se fac într-un interval de minim 1 an sau 2… deci prin 2017 o să înceapă tsunami-ul de căcăt progresist ultra-corect politic. Fără merite artistice sau tehnice dar ridicat în slăvi pentru că diverse detalii: sau subiectul despre minorități de căcat oprimate în manifestarea propriului căcat (musulmani și transexuali, hipsteri feminiști și talebani suferinzi de transexualizm) sau vaginul regziorului, pentru că nu-i așa, fix mai mulți regizori proști cu fufu crăcit ne trebe. Cinema-ul american al epocii Trump nu-o să fie ca cinema-ul epocii Reagan, dar va fi la fel de abject. Restul cinema-ului, globalizat și tembelizat de progresisim o să fie rapid contaminat de ipocriziile și semidocțiile pe care deja le-a tot premiat și vernisat. Trendul e descendent, dar măcare există vagi speranțe că democratizarea mijlocelor de producție cinematografică o să ajungă și dincolo de narativul agendelor politice

 

22.  the Neon Demon

Eu de la  Beyond the Black Rainbow nu am mai dat de un giallo reușit. Ei bine, asta este Demon de Neon. Fix un giallo, fix reușit. Fără prea mult subiect, cu câte un predicat aruncat deampulea, cel mai film cu lesbiene și cel mai arthouse film cu necrofilie al lui 2016 merită toate atențiile. (more and more)

21. Album

Actual și plin de umor atât de sec, încât e deja uscat, debutul în regie al lui Mertoglu ia un cuplu (40+, grăsuni, anodini) și le dă o misiune riscantă: adopția. Considerată undeva între rușine și ratare de către Turcia islamistă contemporană și provincială, adopția unui copil este extrem de dificilă pentru cuplul posac: s-au pus deja pe mimat sarcina și făcut album de poze din fericita perioadă de gestație, dar copilul e mai greu de găsit. Mai ales când există și standarde (nici prea asiatic, nici prea ciocolatiu) și când ambii părinți sunt dispuși la mari sacrificii (mutarea într-un alt oraș) pentru a camufla rușinea adopției. (more)

20.  Te prometo Anarquia

Larry Clark, versiunea mexicană. Un film mai interesat de haos decât de sexy care fix de-aia reușește să fie mai mult decât piesa standard de gay cinema plimbat prin festivaluri. Doi puști care-și vând sângele, se dau cu skateu și se cred mai mafioți decât sunt de fapt. Luptă de clasă VS iluzia luptei de clasă. Un film care dă la personaje și altceva decât secvențe de futut: un context social fascinant de nasol. O relație care în mod admirabil pentru cinema-ul cu adolescenți în general și cinema gay în mod special nu-i deja loc comun, răsfilmat și ultra-sexualizat. Făcând asa se departajează de îmburghezirea penală a cinema-ului gheu, care de când se simte bine în mainstream nu face decât să plângă de mila unor homosexuali bătrâni din clasa de mijloc care nu au destulă cărniță proapătă de futut: Și să vândă porno pe post de artă. Nu există straight cinema și gay cinema, există straight porn și gay porn. Cinema-ul e unu singur și e mai mare decât a fost vrodată, standardele nu variază în funcție de sexualitatea la regizor, că nu-i outsider-art.

19. HyperNormalisation

HyperNormalisation are un subiect amplu și greu de articulat: criza sistemului și modul în care, în lipsă de soluții, toată societatea (gloablă) se preface că nu există alternative la starea de fapt curentă. Împrumutat de la Alexei Yurchak, specialist în istoria URSS-ului, termenul de hyper-normalizare definea starea de fapt din ultimul deceniu sovietic: realitatea falsă prezentată la știri era percepută drept falsă, dar în lipsa vreunei idei de reformare a sistemului lucrurile mergeau înainte, cu ipocrizia oficială și supunerea/complicitatea tacită a întregii societăți. Recontextualizat pentru mapamondul din 2016, conceptul lui Yurchak se menține teoretic în picioare: într-o lume mult prea complexă (și deja aflată pe-alocuri în colaps și crize majore), societatea globală se preface că alternative nu există și că lucrurile sunt mult prea oribile și mult prea complicate pentru a putea fi în vreun fel rezolvate. O lume ajunsă într-un punct în care până și supapele sunt iluzorii, iar noile ideologii au devenit ultra-rapid și complet ineficient dogme și canoane. (more)

18. 5 Oktober

Acesta este Minimalism. Scris cu M majuscul pentru că merită din plin. Un film simplu: un homeless bătrân se plimbă prin peisaje și țări diferite, cu un scop destul de final și trist. O regie impecabilă (Martin Kollár este operator de meserie, aici debutează în regie, dacă ați avut noroc/inspirație i-ați văzut Koza/Goat la TIFF 2015) și-o imagine brici. La ani-lumină de mizerabilismele și poverty porn-ul lipsit de fler vizual care dau pe bandă-rulantă filme cu „subiect social” la fel de sărace la capitolele idei și estetică precum vreun found footage american cu fantome care boschetăresc noaptea prin pădure, 5. október este o co-producție ceho-slovacă și un must see.

17. Au plus pres du Soleil

Unu din favoriții personali. Melodramă hardcoristă cu fiul abandonat de-o curvă care e adoptat de-o judecătoare și clashul dintre 2 sortimente de mizerii cu pizdă. Narcisista escroacă, completamente defectă e mama naturală dar în mod destul de clar denaturată. Zdreanța cu aroganțe cât să dea la tot cartierul și ipocrizii cât să dea la toată Picardia și Aquitania e mama adoptivă. Care nu vrea să admită că a adoptat și că nu și-a fructat vaginul propriu. Între ele se alege prafu de toți și toate și cum sp zic, e fix genul ăla de film pentru care iubesc eu cinema-ul francez. Personaje detestabile, situații care chiar sunt rezultate mai mult din personaje decât din scenariu. Bun.

16. The Other Side

Nici nu știam dacă e fiction sau docu. Dar l-am văzut și am fost captiv în mizeria asta gen Louisiana. Superb filmat, waaay beyond poverty-porn și landscape-porn. E fix genul de film în care dacă ar apărea crocodili radioactivi cu tentacule ar fi foarte la locul lor. E rudă cu Gummo, DAR e mult mai uman și cu-o estetică trasă din poignet, nu din cadre în mod special. Delicios până peste poate. America profundă arată de parcă deja și-ar fi trăit toate apocalipsele.

15. Made in France

Made in France sau teroriștii din propria-ți casă. Thriller perfect accesibil publicului, care face o singură concesie corectitutidinlor politice față de musulmani și islamul lor militant: le dă peste nas cu derizoriul abject al propriilor lor idealuri. Scurt pe doi, un jurnalist musulman (Malik Zidi) se infiltrează într-o celulă teroristă. Lucrurile planificate de unul dintre turiștii terorismului islamic escaladează mult prea repede pentru ca materialul de presă care ar fi rezultat să mai poată fi folosit ca scuză. Devenit informator al poliției, reporterul are efectiv totul de pierdut și, pe măsură ce demența acțiunilor armate escaladează, începe să redescopere islamul pe care îl neglijase și leagă prietenii veritabile cu ceilalți membri ai celulei, mai mult gauche-caviariști sau atârnaci fără prea multe preocupări decât djihadiști în sensul propriu al termenului.

14. El Club

Lui Larrain îi place nasoleala și a tot făcut filme mai bune (PostMortem) sau deloc reușite (Tony Manero) pe eterna teamă a ororii care se cheamă suflet uman. Până acuma nu i-a ieșit nimic la fel de tăios și de stilat ca El Club, despre casa de vacanță a unor deloc respectabili popi catolici. Futaci de plozi sau colaboratori ai regimurilor dictatoriale, homosexuali și senili toți se comportă ca la spa. N-au nicio treabă, ba chiar și-au luat și o potaie de curse pe care paraiază. Când unul din plozii care au beneficiat de gargară cu fecioara maria și pulă în cur de la unul dintre pensionari apare prin peisaj lucrurile încep să se ducă rapid dreacu: unu din pedofili își zboară creierii și  hopa apre și un călugăr care trebuie să examineze/lichideze casa de ”rugăciune”. Evident că dă strechea în adunătura de gunoaie umane suferinde de catolicism. Cea mai zdreanță se dovedește a fi o călugărință cu juma de normă și licența ridicată. Ce-i fuckin brilliant e scenariul (o serie de explozii punctate de impozii, toate presărate într-un joc de-a șoarecele și pisica pe tematici de confesiuni și vinovății) și cum din imagine se face contrapunct pentru scenariul ăsta impecabil.

În ceva tern și albăstriu toate dilemele morale și acțiunile radicale sunt date pe slo-mo nu pentru ca să poezie, cât pentru ca să hardcore. Și Dap, e fix genul de film care știe cum să se termine. Lucru extrem de greu zilele astea.

13. Je Me Tue a le Dire

WOW-ul absolut din micro-selecția asta și unul din cele mai memroabile 4 filme de la Tiff 2016 e comedie neagră și supra-realistă, e belgian și e alb-negru. Are o nișă și un standard ridicat aproape sky-high de alde C’Est Arrive Pres de Ches Vous și de frilmele lui Benoît Delépine, Gustave Kervernși de Kill Me Please. Dar e fucked up într-un mare și extrem de rafinat fel al lui. Un ratat află că mă-sa nu o să mai moară de cancer la sân. Care, crede baba a dispărut datorită pisicilor. El crede că de fapt i s-a translatat lui. Și dă-i și umor din ăla străveziu de fin și tuciuriu de negru. Și Psichedelizm cum decât Belgienii și Quentin Dupieux mai pot să scoată din ei. WOW total, Iconografie totală, alb-negru de-a deptul crispy. Xavier Seron, rețineți-i numele, că tipul ăsta poate obscen de multe. Puneți mâna și-l vedeți că altceva nici măcar vag similar n-o să apară anul ăsta. Am zis de PISICI și de MUZICĂ?

12. Tanna

11. High Rise

High-Rise se este un picture perfect, adicătelea un film teribil de frumos la privit. Are și alte calități, dar prin 2016 nu s-au făcut decât vreo 5 filme care să fie atât de impecabile vizual.

High-Rise mai este și o adaptare după un SF cam distopic. Scris de JG Ballard, unul din autorii mei preferați de literatură science-fiction. Un roman cu o idee bună dar cu execuție defectuasă, pe care m-am trezit că-l filma fix Ben Whatley. La fel ca Ballard, englezoi, la fel ca Ballard dotat cu o adevărată pasiune pentru subiecte și personaje halucinant de nasoale și modurile în care-și umplu ele viețile cu  manifestări extravagant de violențe ale problemelor lor psihice. (more)

10. If theres a Hell Bellow

M-am gândit mult la cât de Thriller poate să fie filmul ăsta, care de fapt și de drept este triller în exact aceeași măsură în care Primer este SF. Deci extrem de thriller și cumplit de eficient. Doar că fără fasoane și explozii și miraculos pentru că funcționează fix pe un rudiment de thriller. E manevra pe care o tot încearcă și ratează noul val românesc: să facem un fel de thriller dar să pretindem în continuare că facem FILM DE ARTĂ. Aici nu există agende și moafte d-astea. Un reporter destul de tânăr și-o femeie aproape bătrână dintr-un serviciu secret american se întâlnesc undeva în câmp. Ea paranoică, el deloc lusrtuit în ce privește sensible informațion. Și ea începe să devină din ce în ce mai paranoică. De ce mai este o mașină acolo, pe drumul ăla de țară din mijlocul lui nicăierea?

Pur și simplu excelent.

09. Christine

nu cumva să faceți greșeala odioasă de-a vedea Kate Plays Christine, ăla este o curveală penală. Și nu are absolut nicio treabă cu filmul ăsta.

Christine este Cronica unei morți anunțate în direct, recte ultima perioadă din viața lui Christine Chubbuck, care pe 15 iulie 1974 a intrat în analele televizunii, fiind prima peresoană care și-a zburat creierii în direct, în timpul emisiunii de știri pe care o prezenta. Dap, este fix epicentrul din Network (1976) și toate cele care atunci începeau să irite profesioniștii din televiziuni (goana disperată după rating, toate specimenle sub-umane aduse în fața camerei, toate subiectele vag isterice dar deloc existente) acuma sunt modus operandi generalizat prin industria de căcat fezandat numită televiziune.

Impecabil regizat ca orice film de-al lui Antonio Campos (care-a făcut fix 3 și nici unul dintre ele nu seamănă cu alelalte). Trust me, cu Christine domnul Antonio Campos l-a ajuns din urmă pe Paul Thomas Anderson. Este efectiv un film perfect capabil să dea protagonistei libertate de mișcare (Rebecca Hall face singurul rol în standard huppertian din toate actrițele care au actoricizat prin 2016 în cinema, nu-i deloc lucru neglijabil), de-o finețe halucinantă când e vorba de design of the decade dar și de psihologiile personajelor.

Povestea cumplit de tristă a unei femei cumplit de defecte la cap cu care toți ăia din jur au avut cumplit de multe menajamente. Poate prea multe. Asta fiind miza emoțională restul este, după cum ar zice Cioran decât un Précis de décomposition.

 

8. Distractions

Dacă ar trebui să zic ceva pozitiv apropos de teatru pentru anul 2016 este acesta: Distractions este ce-a rezultat din sesiunile de improvizații ale unei trupe de teatru care-a primit emisiune de TeVeu în Finlanda… Și din ce există pe media europeană este comparabil doar cu Fluide Glacial (mai exact cu Edika dintre toți auteurii de pe acolo).  Par obscure referințele DAR cu ce PLM să compari un omnibus de demențe care includ oameni zidiți în casele altor oameni, pechinezi care mănâncă penisuri, melodrame cu jeturi de căcat, vizitatori se apucă să fută soția gazdei pe masa din sufragerie și ironie cosmică. Spre deosebire de Ma Loute, ăsta e mult prea dement și mult pre crince humour ca să mai fie comedie în vreun fel. Este o privire plină de cinism aruncată peste oroarea existenței și în ochii beliți de uimire ai spectatorului. E fix cât de memorabil (as in disturbing the shit outta u and muortziimătii)  trebuie să fie cinema-ul.

07. Hardcore Henry

OMFG. Finalmente a făcut cineva un film pentru băieți. POV total action 300%, violence-porn atât de total că nici măcar nu mai e violent în vreun mod sesizabil. Într-un moment în care s-a ales praful și de ultimul action star (Jason Statham, care joacă numai în mizerii de la o vreme încoace) și într-un moment în care până și cocalarii cu cefe groase se duc la Rapid și Iute 17 ca să plângă de puletul ăla blonziu și bătrân care-a murit ars de viu ca șobolanu în Porche filmul ăsta nu doar că e perfect, este o Necesitate fundamentală.

06. Childhood of a Leader

Dumnezeule mare cât poate să semene Berenice Bejo cu tânăra Barbara Steele. Mai e și Stacy Martin pe acolo, nympho mai mult în sensul clasic decât în sensul clinic al termenului. Yolande Moreau face un rol de excepție din foarte puține chestii. Scurt pe doi nu-mi dau cu părerea cine-i leaderul (și nici ultima secvență, pe cât de fascinantă pe atât de inutilă nu mă ajută cu prea multe, dar e complet irelevant) și ăsta este un filmpe care l-am văzut deja de 2 ori. Pentru că e frumos. Pentru că OST-ul ăsta (unu din cele mai bune pentru 2016) pentru că e rece și putregăios ca și conacul în care e filmat, dar  are tone de erotizme. E un debut excepțional al unuia, Brady Corbet,  care-a fost actoraș și care-a jucat cel mai notabil în Simon Killer. Alt film cu mult mister și hardocreală. Comparațiile văd că s-au făcut spre Haneke, eu aș zice că nu-i cazul, e un tsunami de demență și un taifun de erotism captiv acolo, în Franța din timpul lucrărilor la Conferința de Pace de la Versailles. Nu-i nimic cerebral în observații (ca la Haneke) Childhood of a Leader are un fason teribil de lasciv de-a se juca de filmul de groază și mister. Nu-i deloc cazul dar atmosfera aia ajută din plin. Ca să dați docți nu ziceți fascism și stil gotic, utilizați mai bine ”paternitate” , JP Sartre și ”finalul Europei”. Cam astea sunt mizele, unele clarificate în deja halucinata secvență de final, altele înfipte ferm prin dialoguri.

Comparații extrem de potrivite se pot face cu Lost River și Ryan Gosling, și ăla actoraș puternic influențat în filmul de debut în regie de un regizor cu care-a lucrat (Antonio Campos pentru Corbet, Winding Refn la Lost River).

05. Les Cowboys

Al câtelea film franțuz este ăsta? că le-am cam pierdut șirul. Oricum alt film despre islam și muisticitatea teroristică cu care vine drăguțeul de islam la pachet. De fapt post-western (asumat la modul cel ami dubios posibil) în care tatăl și fratele unei pizduline 100% francaise pleacă să o caute ca urmare a faptului că dumneaei s-a dat pe pula de taleban și-a plecat cu el prin lume să vadă pe pielea proprie cât de minunat e izlamul.

Ca dramă de familie e de-a dreptul megalitic, ca relationship dintre tată și fiu e biblic, ca raportare la europa și islam e brici. Fără empatii penibile pentru tabelani, fără vreun fel de james bondizme. Un film curat despre o lume murdară, cu-o cinematografie de zile extrem de mari. Westernul anului, că doar n-o fi remake-ul la remake-ul Cei 7 Samurai/Magnifici, acum cu mult mai mult mai mulți negri, pentru că 2016 și #oscarnotblackenough.

04. Blind Sun

Pe rezon de subiect ar fi putut foarte bine să fie un episod din Black Mirror: într-un viitor apropiat și distopic, apa a fost privatizată, Grecia colcăindă de imigranți este deja proprietatea unor 1 percent europeni și un neica-nimeni imigrant se angajează să aibă grijă de casa unor bogătani francezi de pe o insulă fiartă de căldură și pârjolită de soare. Ce urmează este un mister dens, cu pulsiuni șaptezeciste (Giallo, Peter Weir, Phase IV se cer menționate ca repere mai mult decât orice nume din noul val bizar grecesc). O demență halucinantă care se scurge din ecran și pulsează prin creieri mult timp după genericul de final.

03. Malgre la Nuit

Cel mai frumos film cu futut al anului. Și știu ce zic, că-mi pot măsura consumu de porno în tera-B.

02. Under the Sun

cum se orchestrează un documentar care trebuie să fie de fapt o bucată de propagandă? Se falsifică aproape tot ce înseamnă uman. Ca să fiu exact premiza este că regizorul rus va face, în colaborare cu Guvernul Nord Coreeean, un documentar despre o elevă premiantă. Care chiar există, este pionieră și care  are totuși altă casă, alți părinți și probabil alți colegi decât ăia pe care i-a antamat regimul. (more)

01. Ma Loute

Fabrice Luchini zicând LA GLYCINE LA GLYCINE A PRIS DEUX METRES face mai mult sens și mai multă estetică decât tot ce-au filmat nemții românii și americanii în 2016. M-am gândit mult dacă e cel mai bun Dumont filmat vreodată. Nu cred că este (aș zice Hors Satan în momentul ăsta). Anecdotic vorbind lu madame Binoche i s-a părut prea sumbru Childhood of Leader dar ce face aici e mai grotesc decât orice se poate filme pe zona de horror. Estetic vorbind este un triumf și un colaj, și dintre toți regizorii Bruno Dumont avea cea mai puțină nevoie să-și renoveze esteticile, care deja făcuseră școală.

Ma Loute este o comedie spumos exacerbată, dar are toate detaliile și amploarea unui film de artă, venit dinspre fundamente vizuale ale culturii franceze. Deloc paradoxal, filmul este mai aproape de filmografia lui Ken Russell și de mofturile memorabil-grosiere Monty Python. Și are mult mai multe în comun cu Tin Tin decât ar fi cuviincios pentru o non-ecranizare. Totuși, Dumont rămâne într-o ligă a lui și numai a lui: natura ritmează secvențe întregi și ocupă cadrele largi, fizionomia (cu toate gesturile și expresiile afrente) rămâne mai pregnantă decât abundența de costume și decoruri și dispozitive. Aparent elegant și isteric, Ma Loute este o piesă de Cinema cum numai Bruno Dumont ar fi putut livra: radical de perversă din tonuri și detalii, visceral de memorabilă vizual. (more)