3 filme italienești

Am văzut 3 filme italienești noi destul de ok. Unu cu mafie, unul cu politicieni și unul cu burghezie și accidente de mașină. Eu m-am bucurat de ele.

Mă apucă așa cîte-o poftă de văzut filme italinești. Din păcate trece repede pentru că cinema-ul italian nu face chestii care să fie interesante sau memorabile. Nu mai face, că din anii 80 încoace este într-un declin foarte trist și stagnant. Capodoperele sunt câte 2 pe deceniu (Gomorrah și La Solitudine dei Numeri Primi pentru ultima decadă), filmele cu ceva de zis apropos de cinemau sunt extrem de puține (Io Sono l’Amore, Il Divo și Vincere). În loc de Mario Bava nu avem ce pune, Dario Argento și-a tot dat rahatul pe față, Fellini a fost și n-o să mai fie vreodată oricâte Grande Bellezze se vor face.  Tornatore este mediocru când nu e plicticos. Frații Taviani sunt cam ca frații Dardenne (autori de filme anoste) și nu de puține ori sunt mai plăcubile și mai importante documentarele (Draquila, Videocracy) decât ficțiunile care iau premii David di Donatello. Donatello sculptorul nu țestosul ninja.

Mdap, e tristă starea actuală a cinema-ului italian. Tentativele de reînoire nu lipsesc dar sunt puține și penibile. Se duc în mizerabilism social filmat cam la fel de inestetic ca Noul Val aborigen (La Pivellina, Ferragosto). Deci ne mulțumim cu extrem de puținele chestii care se pot culege din maisntream.

Salvo

A fost odată ca niciodată un bodyguard de mafiot care-i scapă viața șefului dintr-un atentat și în timp ce-l urmărește pe unul din atentatori dă de sora ăstuia. Care este oarbă (și cam handicapată) dar care devine brusc văzătoare când ăsta o unge pe față cu sângele lui fra-su, asasinat între timp.

De ce-ar unge-o pe față cu sânge, de ce o ia după el, și mai există câteva întrebări la care eu nu am găsit un răspuns exact. Dar măcar am înțeles ce vor ăia doi regizori: un story mai mult pe mitic decât pe mafie, cu o cinematografie foarte bine reglată înspre sensibilități indie.

Apropos, pe madam oarba o cheamă în film Mimma Puleo.

Vedeți-l dacă vreți să testați și un alt fel de cinema cu mafie.

Viva la liberta

Un politician (Toni Servillo) în cădere catastrofală de popularitate dispare. Disperați ăia din partid îl aduc pe fratele geamăn, nebun cu acte în regulă ca să-l înlocuiască. În timp ce politicianu s-a refugiat în Franța, în brațele unei foste iubite (Valeria Bruni Tedeschi) și în casa pe care gagica o împarte cu un regizor și fiica lor fratele nebun se descurcă de 600 de ori mai bine decât s-ar fi descurcat vreodată un politician.

E comedie dramatică și e un film foarte mișto la văzut. Pentru că Toni Servillo este un Actor excelent, pentru că eu am în agendă ORICE film cu (sau de) Valeria Bruni Tedeschi (dap, e sora cu neuronii a lui Carla B). Și mai e demn de văzut și plăcut pentru modul în care construiește relația dintre cei doi gemeni. Se detestă și tocmai de aici vine tragedia de sub ironia situației: nebunul vrea să-l ducă pe politician într-o zonă de politică pentru care ăsta nu are nici organ nici interes. O politică mult mai justă, mult mai histrionică. Nebunul e ca bufonii de la curțile regale, dar finalmente tot mizeria de politician va profita de tot spectacolul. Pentru că există un egal pus acolo, superb de discret între spectacol (nu musai circ dar nici prea departe de spectacole ieftine) și politică.

Il Capitale Umano

Un biciclist ajunge în comă după un accident de mașină. Mașina aparține unui beizadeu milanez. Familie, bani, conexiuni. Dar e vina reală? Paolo Virzi își concepe filmul despre soartă vină și ratare ca pe un puzzle și-l organizează în capitole dedicate fiecare unui personaj. Burghezul care vrea să se bage pe biznis cu mult peste puterile lui și mai ales cu mult peste ce i s-ar permite la statusul lui social. Soția trofeu care nu are ce face cu timpul și cu banii și care decide să salveze un teatru dar finalizează la directorul artistic în puleo. Fata care nu știe cum să scape de ex-ul tembel și imposibil deci se amorezează de un puști acuzat de trafic de hașiș. Evident lucrurile sunt foarte intersectate.

Evident e (încă) un film care privește de sus marea burghezie italiană dar care ratează să fie cinema alta-moda cum era Io sono l’Amore. Dar face bine din scenariu problemele umane și morale și mdap, are ceva suspans. Also, încă un film cu Valeria Bruni Tedeschi, yum-yum.