Nu intenționam 44 de poziții pentru top filme 2016 dar fix așa s-a întâmplat după ce-am apucat să văd pe îndelete tot ce trebuia văzut și considerat și re-consdierat.

Top filme 2016 vine cu delay dar de ce-ar fi venit mai devreme? E ok, un an necesită și vizionări și gânduri, deci cum fu 2016. Mai bun decât 2015. și în mod cert se va dovedi mai bun decât 2017 Trendurile mari sunt clare. Pentru bătrâna și deja incapacitata Europa primează propaganda pro-imigranți și imigrație, că oricum o să ne înecăm în ei și în rahaturile lor talebane cu care vin înfipte în căpățânile seci de victime ale izlamului care iau izlamul cu ei, deși de izlam fug. Pentru Us of A lucrurile sunt la fel de simple: show me em niggaz! Să ne prefacem că vai cât le pasă la niște bășini albe, pline de bani și majoritar jidoave de la shithollywood de pulimea neagră din America. Excelent, de asta o să mai ia la-la-labă o tonă de premii, pentru că la mizeriile alea ipocrite de fapt la-la labă vor, o semidocție colorată frumos și schelălăită sinistru. Care mai și apropriază cultural jazzu, dar acuma să nu încep eu să mă prefac că-mi pasă de cultura afro mai mult decât îmi pasă.

Și la coana M-Ue și în Murica lui Trump este la comun un trend matematico-hidrocefalist, recte numărarea vaginelor. Regizorul se verifică la vaginetă, și ce bine e de toate semidoctele și oportunistele cu vaginetă. Drept urmare a crescut numărul de filme proaste regizate de femei, nu a crescut cu nimic media generală a cinema-ului, fie el de artă sau de public. Media filmelor regizate de femei este în continuă scădere. Asta este inevitabil în contextul în care vaginul nu vine la pachet cu un IQ mai mare sau mai mic de cât IQ-ul mediu sau cu un set de talente. Arta nu are absolut nimic democratic în ea și cotele de gen nu or să facă decât rău și la standardele (oricum precare) și guess what, la femeile care au muncit ca să ajungă regizori. Care or să se scunfunde în anonimatul de are-vagin-ce-regizor-de-geniu-să-il-promovăm-pentru-că-suntem-progresiști. Și în noul val de regizori cu valoare și vizibilitate pentru că vagin o să prospere futute-de-cine-trebe sau fetița-cui-trebe, cărora noul trend de cote de gen nu face decât să le sporească șansele de premii și vacanțe festivalier-exotice. Ca să fim în clar în momentul de față pentru fiecare regizor femeie bun (să zicem Andrea Arnold )  există câte o regizoare mediocră (să zicem aia cu toni rahatman) și câte 3 regizoare pur și simplu proaste (Catherine Hardwicke, Susan Blier și Mary Harron). Promovarea în funcție de vaginetă nu o să aducă 10 regizoare bune, o să aducă maxim 3 regizoare capabile și-o să scufunde cinematografia în câteva zeci de mediocrități plenare (dar cu vagin și automat cu promovare) și câteva sute de mizerii incapabile să filmeze (care or să umple și astea festivalurile).

Din asta rezultă mai puține fonduri și expunere pentru femeile alea care chiar făceau filme bune și-o mediocrizare dar cu vagine mediocre. Niciun câștig, dar un tsunami de squirt. Și, nu gargara cu ”perspectiva feminină” e un căcat imbecil, majoritatea femeilor care fac filme nu au nicio perspectivă și clonează stângaci subiecte și maniere deja testate, nu de puține ori și deja expirate. Da, se bea mai mult vin decât în filmele regizate de bărbați și se discută mai mult despre ciclu. Pe scurt nu-o să ne ducem să vedem câte un film de Claire Denis sau Lynne Ramsay odată la 5 ani, o să facă câte un film odată la 15 ani pentru că finanțarea o să se ducă spre o puzderie de zerouri cu vagin pe post de carnet de regizor.

Se continuă și trendul anonimizăriii vizuale. Într-un moment de explozie al app-urilor cu filtre pentru orice e foto sau video filmele de mainstream arată mai anonim decât au arătat vreodată. Asta e nasol, mai ales că opțiunea cea mai leneșă și abjectă pentru pretenții vizual-artistice este în continuare alb-negru. Manevră ultra-oportunistă și tehnic vorbind penal executată, cu mult sub standardele de calitate pentru alb-negru și cu nimic într-adevăr nou. Între plasticele date cu spray metalic ale căcăturilor cu super-eroi și mediocritatea vizuală cel mult corectă tehnic a filmelor non-super-eroice america nu mai are de oferit nimica demn sau interesant vizual. Există clipuri și scurtmetraje care experimentează mai mult și bine cu cât pot noile tehnologii decât orice din filmele de la oscaruri și din păcate și de la premiile academiei europene de film.

Eu m-am trezit că nu mai am toleranță pre filmele PREA vorbite și că o fi de la vârstă, o fi de la standardele narative și vizuale mult prea josnice ale cinema-ului actual dar am un respect sincer și admiratoriu pentru formule clasice, impecabil rezalizate. vreo 10 din filmele de top sunt dulcele stil clasic, și fie că-i vorba de western, fie că e melo sau thriller. Also, din 44 de filme, 12 sunt americănești, 10 franceze, 4 mexicane, 3 englezești, am băgat și un film polonez și niște chestii suspect de transfrontaliere.

Ce n-o să găsiți pe aici sunt alde Jackie (plăcut din motive perverse) American Honey (45 de minute în execes este un 45 de minute în execes, nu o dovadă de mare artă și filmul ăsta este dezamăgirea anului, alături de The Wailing). Nu am văzut nici I Daniel Blake (filmul socialist premiat de gâștele îmbuibate din juriul de la Cannes, condus anul ăsta de musitul evazionist financiar almodovar) nici Gods of Egypt (singurul care părea delicios de trash cât să fie bun și cu-o oarecare identitate vizuală distinctă).

deci:

44. Florence Foster Jennings

Frears calibrează inspirat umanitatea și ridicolul, mila și ipocrizia, ambiția și credulitatea pe care povestea le emană. Cu-o Meryl Streep în formă, cum n-a mai fost de prin 2006 (The Devil Wears Prada, dar mai relevant pentru rolul de aici ar fi A Prairie Home Companion), FFJ este o comedie umanistă și amară despre o femeie la 76 de ani, pe punctul de a-și vedea visul cu ochii. Și pe cât de absurd este visul, pe atât de glorios este curajul. „Unii s-ar putea să spună că nu știu să cânt, dar nimeni nu va spune că nu am cântat”, după cum a consemnat istoria anectodică. (mai mult)

43. Keanu

OMFG OMFG DA KIDANAPPED PUSSY MOVIE!

Comedie pe bază de pisoi răpit de traficanți de droage și de toate obsesiile pe care le pot face unii pentru o maidaneză banală. Thats Pussy POWER.

42. Brothers Grimsby

M-am gândit mult la Grimsby. dacă tre sa nu tre să-i acord statutul de video-art plenipotențial. Și i l-am acordat. Fix pentru faza de mai sus. Sunt 8 comedii în lista asta și niciuna nu debordează de bun-gust sau bune intenții. Nu, Deadpool nu-i printre ele, deși este singurul film non-scârbavnic cu super-eroi Marvel și DC făcut vreodată. Și-am râs sincer. În mod paradoxal și trist comedia de cinemau este singura capabilă să reflecte și haosul și oroarea halucinantă a vremurilor ăstora. Dacă și atunci când se duce înspre ogrish și pornhub. E o lecție preluată și de mainstream, care-a tot abuzat de ea prin filme mai mult sau mai puțin muiste și în general cu alde james franco și rahaturile alelate din gașca lui.
41. Tempestad

Primul entry mexican. Mai sunt încă 3. E ceva extrem de cinematografic în noua școală de cinemau mexican. După o scurtă perioadă de arthaus cam bășinel dar extremist pe zero tempo și zero narativ (99-2010) cinema-ul mehicano a dat-o extrem de frumos pe vizual și senzorial în detrimentul narativului. Narativul există (ceva cu femei sărace și morții lor și voiajele lor) dar îl scufundă total imaginea. Nui ilustrare a cele ce se zic, e contra-timp și este destul de colosal. Ce se întâmplă atunci când faci Cinema, nu poverty-porn și mai ales atunci când faci frumos racordul cu un trecut cinematografic destul de glorios. Eviva Mexico!
40. Je ne Suis Pas un Salaud

Nicolas Duvauchelle – un nume de reținut. Un actor teribil de bun în rolul principal. Și rolul lui Duvauchelle este al naibii de complicat. Un ratat încă tânăr, dar deja divorțat și cu copil. După ce este atacat și înjunghiat, Eddy (Nicolas Duvauchelle) identifică greșit unul dintre atactori. De ce-a făcut-o, cât de mult se poate complica o viață deja mult prea complicată și cum disfuncționează toate cotloanele din capul protagonistului și din societatea din jurul lui, astea sunt mizele. Și sunt duse cu brio spre un final brutal și nihilist.

subtext: căderea masculului alb dublată de ura pentru borâciunile imigrante din propria-ți casă/societate. Primul film francez din topul ăsta, mai avem vro 9. Cel mai mare, eficient și indiscutabil incapabil de compromisuri cinemau al continentului european.
39. Triple 9

Thriller american 100% american, cu polițai corupți, mafie jidănească, jafuri armate și un plan diabolic de-a acoperi un jaf efectuat de niște polițai prin moartea altui polițai. Scenariul e și punctul forte (un film pentru public masculin, se fac cumplit de puține în ultima vreme) și punctul slab (smart it aint, să fim onești), distribuția e #WOW (fratele Affleck care știe să joace, Woody H, Clifton Collins, Kate Winslet, ăla din serialul cu droguri care pân la filmul ăsta n-a făcut nimic pentru actorie, ălalt din serialul cu zombie pe care-l ia prea multă lume în serios). Imagine brici, regie bună (John Hillcoat trebuia să facă și ceva demn, după rateuri parțiale gen The Road și rateuri totale gen Lawless). Delectant deși cumva rudimentar.
38. O Ornitologo

Poveste avem și nu prea avem, mizele lui Rodrigues sunt cumplit de transparente (filmarea lui Paul Hamy în chiloți și fără chiloți, un show-off de iconografii catolice) dar e ceva în filmul ăsta, un fel de ceață pulsândă și un sentiment de doom iminent care sunt impecabil caligrafiate și ritmate. Nu-i un film de idei (zero scenariu) dar e un film de fetish-uri amplasate într-o chestie coerentă la modul hipnotic.
37. Arrival

Ecranizat după nuvela lui Ted Chiang (Story of Your Life) Arrival păstrează coordonatele narative de acolo, dar beneficiază de regizor redutabil. Canadianul Villeneuve este unul dintre cei mai capabili autori de cinema în viață și nu ratează nicio secundă din momentele cu potențial cinematografic maxim. Secvențe întregi, fie că este vorba despre prima intrare în navă a lui Banks, fie că sunt navele pur și simplu plutind deasupra câmpiei sau ortografia extraterestră, sunt meșteșugite suficient de măiastru încă să ai certitudinea, ca spectator din sala de cinema, că fix pentru momente din astea s-au inventat filmele. Pentru Amy Adams plutind în ceva ce-ar putea fi apă, gaz sau plasmă, cu un glow ușor cețos emanând din fiecare fir de păr. Pentru nava care efectiv stă într-un câmp, sfidând tot ce-a descoperit fizica, precum un tablou de Magritte. (mai mult)
36. Dheepan

Palm D-Or-ul din 2015 este juma thriller dramatic cu borfași din banlieu, juma pledoarie labagistă pro-imigranți. Dar este 100% filmul unui regizor admirabil. Audiard are, delatfel, aproape o politică personală de-a face un film bun și unul prost. După cum a fost De Rouille et d-os (cel puțin ratat) era logic să fie ceva de capul lui Dheepan. Și da, Dheepan este, cinematografic ireproșabil. Nicio burtă din montaj, niciun cadru mediocru. Secvențe cu un ritm constant, atenție maximă la cromatici și profondeur du champs. Un film cu atât mai bun cu cât are flerul de-a muta discursul despre PROBLEME și violență de pe imigranți pe aborigeni franco-magrebieni. E o fentă moralmente discutabilă, dar care menține un minim de simpatie pentru falsa familie de false victime negricioase ale terorii. Și nu îngroapă sub preș cu totul problemele logice legate de imigranți. Audiard nu neagă nici incertitudinea (n-ai de unde ști că imigranții erau victime sau călăi, își fac mafiile lor) nici mizeria (unor vite din lumea a 3-a îndobitocite întru obediență totală de conaționalii și cultura lor) dar mută accentul pe situația deja nasoală din periferiile magrebiene ale societății franceze urbane.

Este, de la un punct încolo, vorba de ipocrizie. Dacă ar fi fost un film cu locotenent assadist fugit din Siria cu-o creștină de pripas și un plod cumpărat la întâmplare lucrurile ar fi fost mult mai oneste. Dar Cannes-ul și onestitatea totală nu merg decât rar mână în mână.
35. Visaaranai

Față de Interrogation ăsta Palm Dorul lui Audiard este aventurile ursulețului Pooh. O poveste despre cum se prefac indienii că sunt cetățeni ai un stat cu legi și poliție, dar de fapt sunt maimuțe epilate, predispuse la violențe cumplite pentru a-și mulțumi elitele. Prima hardcoreală de zile mari din listă provine dintr-un colț exotic de lume. Noi ne gândim Taj Mahal, Goa, sărăcie=pitoresc, dar viața umană și demnitatea sunt atât de ieftine acolo că își deschide apple fabricuță.
34. La calle de la amargura

2 curve bătrâne, 2 frați gemeni, midgeți și luchadori. Mexic, mizerie mare. Speranță zero. Filmat în alb-negru (mai e mai încolo încă un film în alb-negru și atât) fără să fie ”artistic” pentru că e alb-negru. Poveste din aia cu scursuri pline de  disperare și resemnare. Pentru că destin, pentru că america latină. LOS MIDGETTES LUCHADORIALES! Acuma nu-i absolut nimica din noua gardă cinematografică mexicană în filmul ăsta. Arturo Ripstein e din ăla de pe vremea lui Bunuel și savoarea de Marquez e deloc degeaba acolo.
33. Midnight Special

Atunci când nu creșește oscaruri (gen Loving) Jeff Nichols are preocupările lui (frontiera fracturată dintre realitate și altceva, balansul între luciditate și demență) și dacă mai avea careva dubii după Take Shelter, este destul de genial. Chiar și cînd mai ratează câte un plictis (Mud) tot face filme cu o rigoare clasică și curată, perfect admirabilă. Midnight Special pare mai mult colateral al vreunui episod din dosarele X decât SeFeu de 2016 și e al dreacu de bine că nu pare-a fi nici ca filmare, nici ca acțiune, amplasat în 2016.  Pus pe ecran cronologic, cu zero secvențe de telefonie mobilă și cu roluri excelent scrise și jucate Midnight Special își permite o singură diversiune, și aia ordonată cronologic și eficient: 3 planuri narative. Fugarii și plodul, sectanții trimiși să recupereze plodul și ancheta FBI-ului  dau ordonat bucăți de informație. Mereu incomplete și când ți-e lumea mai dragă Nichols trânește o secvență prelungă și non-explicativă prin excelență (despre cine-l ghidează pe plod sau despre de unde a plecat sau despre unde se întoarce, greu de zis). deci mdap, Ju-ju Maximal, în ciuda unei secvențe care parvine cam copy-paste din mizeria Tomorrowland. Dar NCSF, că e 2016 si slabe șanse de filme americăniste mai intersante decât ăsta. (mai mult)
32. Córki dancingu

O femeie debutează în regie cu un muzical despre sirene. Mai e și poloneză duduia. Sună a început de glumă proastă dar filmul polonezei ăsteia e ceva de speriat și memorizat cadru cu cadru. Nu-i pentru că muzici (pop mai sexos sau senzual, ok, putem suporta asta) ci pentru că este efectiv exasperant de bun. Cu mult cinism (obiectivul este pizdă, nu picioare, Andersen a fost un delicat și v-a mințit, Sirenele vor mai mult să se fută decât să se danseze, FFS) și cu o utilizare bordelizant superbă a culorilor și cu fler bun la regie și actorie The Lure este ireproșabil.

31. Mediterranea

Debut în lung-metraj și încă o poveste cu imigranți ilegali și suflețel spălățel. Dacă v-ați săturat de filme cu revărsarea scursurilor în Europa, ghinion, că suntem în evul în care tot cinema-ul face frumos și suge pula la imigranți. așa e civilizat, asta se cere la festivaluri. Ce-i cert e că Jonas Carpignano vrea fix ce vrea si Audiard (propaganda împăcuiurii, gen e complicat cu imigranții, dar cât suflețel au ei) dar că Audiard nu a făcut decât un film mai bun decât debutul lui Carpignano (Un prophete). Scenariul e despre doi negri care ajung din Africa  în Italia și cum unul e bun și unul e rău, și condițiile de muncă nu-s favorabile, etc… Mediterranea este tot traseul din satul lor abject peste deșert și mare până în Italia unde unu muncește, unu smardoiește. E superb din imagini, cu-o intuiție admirabilă din regie și montaj și este ce-ar fi putut fi și Fuoco a mare dacă Gianfranco Rosi nu ar fi fost un regizor mediocru de documentare care-și vinde rahaturile pretențioase drept mari pelicule de arthaus.

Mediterranea e bun tocmai pentru că-și refuză fandoseli de mare artă dar e al dreacu de artistic, cu tot narativul cuminte și scenariul deloc strălucit.
30. Les rois du monde

Ce-a mai rămas din tragedia greacă, reamplasat într-un sat în care el, smardoi ieșit de la pușcărie (Sergi Lopez) s-a întors la ea (Celline Salette) dar ea s-a combinat cu Eric Cantona (măcelarul satului). Chestie pe care el nu-o poate tolera (cum l-a tolerat nici pe ăla pe care l-a lichidat că se apucase s-o tragă pe ea de țâțe). Prin peisaj se preumblă nepotul lui, actoraș de liceu cam puțache și varii consăteni, deplini conștienți de tensiunea sexual revanchardă din aer.

Ca să dea din plin cu teza (amorul prea-tragic) avem 2 potențiale triunghiuri amoroase și un deznodământ de-o brutalitate demnă de western spaghetti. Un film curat cu-o eleganță de-a dreptul clasică.
29. White Girl

Vioi vulvos și vivace: o micuță white-trash proaspăt ajunsă în New York se amorează de un blatinou care este dilăraș de mâna a treia. Amor mare, ca pe blacked.com. Dar finalizarea s-ar putea să fie solitară, că pe el îl saltă poliția, iar ea disperată după el se apucă să-i preia biznisul ca să-i plătească un avocat. Dragoste sinceră, intenții nobile? Nu chiar, că ei începe să-i placă. Mai ales că intră în marfă cu absolut orice ocazie. Și cu orice ocazie începe să se dea, cu o agendă uneori cam interesată, pe pula la diverși domni generoși.

Chestia extrem de mișto este că filmul ăsta chiar e poveste de dragoste, chiar e super-hip și chiar e jucat (și scenarizat) impecabil. Personaj central de-a dreptul antologic, neam de neamu morților lui Emma Stone n-a jucat și nici n-o să joace la fel de bine ceva similar de viu. Cumva am impresia că White Girl poate fi considerat un răspuns matur la / o updatare a tuturor sexploitation-urilor pedophiliace marca Larry Clark.

OST fix cum trebe pentru droage haos și futai. mai ales ăsta
28. Willy 1er

Encore une fois, le Cinema Francais.

mai mult docu-dramă cu handicapat decât comedie scabros de realistică, dar suspect de triumfant. Reconstituire a aventurilor lui Willy, o nanie de om diform care la vreo 50 de ani încă locuiește cu părinții și care după ce fra-su geamăn se sinucide decide să-și ia viața în propriile lui mâini. Ca protagonsit Willy poate genera fix 3 chestii: milă, silă sau antipatie pură: Filmul joacă excelent din toate unghiurile (melo/comedie/supra-realism/dramă) și reușește să-l fortifice pe Willy într-o umanitate halucinant de atașantă. Pare-a fi filmul pe care eu îl așteptam de la alde Delepine & Kervern, dar ce-au scos anul ăsta (Saint Amour) e prea mediocru, prea călâu și prea deja-fait ca să intre în top.
27. Hell or High Water

The Misfits////There Will Be Blood////Killing them Softly////

Doar că nu are nici Grația tragică din Misfits, nici Grandoarea nihilistă din There Will Be Blood și nici textele și manifestele din Killing them Softly. Dar vine după ele și-o face Onorabil.

Ca formulă e neo-western care plânge după un mod de viață apus (cowboizmul) și care deplânge situația capitalist dezlănțuită actuală.

Ca Cinemau e demn și clasic și amplu.

Uman vorbind este singurul film de la oscacărerezele de 2017 care poate mai mult este Moonlight (și ăla poate cinematografic mult mai puțin).

Ar trebui să radă tot la orice premii americănești ar neavând minimul de 7 negri la 10 minute  nu-o să ia nimica.

Ocazie să ne amintim cât de Actor e Ben Foster (extrem de Actor) și că David Mackenzie n-a ratat nimic din ce-a făcut dar că nici n-a avut ambiții gigantice vreodată.

OST de Nick Cave și Warren Ellis, cum și trebe la LA ORICE WESTERN.
26. Los reyes del pueblo que no existe

Pe englezește îi zice The Kings of Nowhere. Un fel de echivalent dintr-un univers paralel al lui Lost River, adică e tot cu vizual superb și tot cu orașel scufundat. Doar că e mexican și e doar pațial scufundat. Genul de film pe care nuj dacă lumea are cum să-l vadă dar care este exemplu simplu și arhisuficient despre ce înseamnă de fapt Cinema.
25. Sunset Song

Terrence Davies Is Cinema. Altfel nu aș fi avut vreo plăcere apropos de ecranizarea asta după un roman cam sordid despre scoțieni de pe la 1910 și viețile lor de căcat din Scoția lor de căcat. Povestea e simplă: o țărăncuță trăiește viața (nu chiar fericită)  a țărăncuțelor cca 1910. Tac-su e abuziv, mă-sa tot cacă din ea plozi până moare, fra-su pleacă,  ea se căsătorește cu un țărănoi pe care-l iubește și care se duce pe front în Primul Război Mondial. Nimic senzațional și nici nu-i cazul. Eleganța nu are de ce fi senzațională. Filmul ăsta nu avea de ce fi altfel. E bun și nu trișează din voice-over. Sau peisaje. Deși abundă la ambele categorii. Are avantajul de-a părea o oază de lumină și umanitate între restul filmelor de epocă dotate cu personaje femei. Zero texte infiltrate de femuizmul de 2017, personajul ăla e fix ca-n roman, 100% natural, fix cu câte putea să vrea și voia să poată o scoțiancă de acu 110 ani.

Agyness Deyn, care protagonsiticizează acilea. Un nume de reținut. Deși e greu ca dreacu.

Ca să fie în clar, la finalizare de top am ales ăsta (pentru că Cinema) în detrimentul lui Love and Friendship, un film delicios în care Kate Beckinsale caută 2 puli cu bani și social status pentru ea și fi-sa și parlește mult și spumos în fraze din alea pompoase de-ale lui Jane Austen.
24. Sin & Illy Still Alive

Frau Hengge face cinste cinemaului nemțesc cu un debut scurt și atât de competent că sclipește. Povestea lui Sin și Illy, tinere dependente de heroină care au o idee mult prea optimistă despre cum se vor duce ele într-o vacanță exotică la super-ofertă și se vor lăsa de droguri printre palmieri și șezloange, are 90 de minute, ceva umor, niscaiva hardcoreală emoțională și, nu în ultimul rând, demnitate umană. Un film care refuză inspirat și demonizările și glamurizările pe care subiectul (droguri și drogați) parcă le impune cineaștilor și care face mai multe, cinematografic și emoțional, decât cele 14 eternități ale lui Toni Erdmann.
23. Elle

Viața sexuală a burghezelor ajunse la vârsta a 3a. O psycho-dramă sexuală de Paul Verhoveen. Ce PLM ți-ai putea dori mai mult? Să nu arate atât de standard cinema francais, asta mi-as dori. Și acilea e fix problema mea cu Verhoeven: când iese din SF nu mai are fler vizual. Nici Black Book (care, sincer, mi-a plăcut mult mai mult decât Elle) nu-i un triumf estetic. Din Basic Instinct nu supraviețuiește vizual decât secvența cu crăcăneală.  Nu e din cauza DOP-ului, care poate enorm de multe dar face fix ce i se cere. Și Verhoeven cred că a avut decât o pulsiune de interes pentru sfârcii lui madame Huppert. Dap, o să-i laud sfârcurile lu Isabelle Huppert, că mi s-a făcut lehamite cât îi laudă toată lumea actoria unei actițe căreia e penibil să-i lauzi actoria pentru că a fost excelentă în orice rol a avut. se zice ”Huppert este, ca de obicei, excelentă”, NU ” vai, cât de bine joacă Huppert”, că nu am coborât acum din baobab și-o vedem jucând pentru prima dată, FFS.