5X documentare. Pe care

Dacă tot văd văd prea multe filme și am mult prea puțin timp și chef să scriu de ele am zis cp 5X e o idee. De data sta 5 documentare pe care le-am văzut cu plăcere mai mare, mai mică sau mai medie.


5x, adică XXXXX, adică filme luate câte 5. Pentru că individual nu mai am chef să scriu de filme, pentru că listele contează (mai mult și mai democratic decât alte alte chestii). Deci rubrică nouă, 5x. Documentare pentru că de asta am avut chef săptămâna asta. O gășcuță de criminali, o corporație d’antan, un regizor divin, wrestleri și banane, conspiraționisme constipate și jamaicani pe plantații.
Non-Fiction Diary / 논픽션 다이어리 (2013)

Crime-docu, dar fără thriller-uiri eftine, cum cere rețeta americănistă de la HBO și de la shitflix. Scurt pe doi, prin Korea de Sud, anii 90 sunt pe la început și procesul de ”democratizare” este in full swing. Niște țărani proști și răi se adună în haită și se apucă de omorât răpit violat și canibalizat. Își iau și bine-cuvenita exterminare prin executare. Plusurile sunt enorme : Yoon-suk Jung are un talent maximal la făcut poezie vizuală din mizerie și nu omite nici contextul, nici detaliile, nici, din nefericire, penibila lui opinie „Vai & SCHEAU SCHEAU PEDeapSa cu MoarTea EsTe BarBARă”.
NFD are și chestiuni amuzante. Cel mai amuzant la argumentația anti pdeapsa cu moartea este contextul Koreei de Sud, în care un mall se colapsase omorând mulți oameni și vai patronul n-a fost și el executat. În loc să vadă o execuție în minus regizeurul vede 5 în plus, că nu-i așea colapsul unui clădiri prost construite și curvos aprobate de niște gunoaie corupte este fix egal cu crime premeditate, urmate de viol și canibalism. Peste asta intervine și probabil blochează neuronii regizorului ideea și credo-ul criminalilor, că ei lichidau bogătani. Ceva într-adevăr nobil, daaaaa… ce să vezi, ăia măcelăriți și alea violate erau din subsolul păturii de mijloc din Koreea 90istă, nu erau nici Nancy Pelosi, nici Gigi Beccali nici Jeff Bezos la conturi bancare și puteri politice.
NFD e minunat fix pentru că e superb vizual, destul de clar apropos de haita de gunoaie și fanfaronadele umaniste ale regizorului sunt fix la fel de nimerite moral ca ornamentele de brad de crăciun cu auschwitz.

Innsaei (2016)

WOW. Nimic nu este perfect în viața asta și eram deplin conștient că politica mea de-a evita pe cât posibil trailerele poa să ducă la contacte nemediate cu căcat pansat nul cinematografic. Fix asta s-a întîmplat cu Innsaei, documentar islandez. Scurt pe doi am dat play și my bullshite sense was tingling like crazy. Ce să fie, ce să fie? Primo n-aș crede nicio zdrență care pretinde că a lucrat la UN și n-aș crede nicio zdreanță care chiar a lucrat la UN. Nu în general și nu când face documentar care să ne învețe pe noi pulimea cum și-a găsit ea sensul ei de zdreanță în viață.
Propagandă sectantă, am renunțat după cca 12 minute, fckin hell, just NO.

Nail in the Coffin: The Fall and Rise of Vampiro (2020)

Unele documentare sunt ok chit că sunt mediocre. Punctează fix pentru că nu senzaționalizează și-și fac treaba cuminte și fără mari ambiții stilistice. Ăsta este fix unu din alea. Un hockeyist canadian care ajunge bodyguard al lu Milli Vanilly și ulterior luchador sună mai bine decât reiese din documentar. Scurt pe doi tipu se povestește, imagini de arhive, mucho lucha și dacă nu te interesează wrestlingu în general și luchadoreala în mod special poți să-l sari liniștit. Io l-am lăsat pe fundal și n-am fost nici entertained nici plictisit. E ca la documentarele despre pechinezi, cezariană sau clizme cu alcool : dacă nu te interesează subiectul dai skip fără mari drame.

When Banana Ruled (2017)

Ah, încă un documentar care explică cât de evil au fost corporațiile. Că documentare despre cât de evil sunt corporațiile se fac mai puține, ca să nu dea jos spoiala de pinkwashing și fandoselile de social justice. Ăsta e despre UFC (United Fruct Company, nu băeții cu smardoiala) care făcea bine-merci sclavie cu negri și banane prin 1890-1950. Subiectul expus este un caz clasic de americăcănie în stare pură, cu tot cu promovarea curvoasă a bananelor către niște populații deloc habituate cu băgat banana din copac în cavitatea bucală. Sau în alte cavități. Agreabil este, pentru ăștia cu tulburelu socializdat la căpuț poa să fie chiar revoltător. Punctele forte sunt imaginile de arhivă, marele minus este că de fapt și drept este o juma de măsură apropos de multe aspecte colaterale. Nu zic asta decât rar și decât după multe gândiri, dar subectu ăsta merita un serial. Așa e un avorton despre care să zici că suferă de superficialitate este și foarte corect și foarte incomplet.

Intervista (1987)


Dar chiar este documentar? Nu musai, dar este mai documentar și are relații mai solide cu ”realitatea” decât multe ”documentare” recente de prestigiu internețioanal. La modul cel mai riguros este mockumentary și în modul cel mai onest cu puțință (pentru un film de Fellini) documentează relația lu Federico F cu Cinecittà.
Nu voiam să mă uit acuma la Intervista. E singurul Fellini pe care nu-l văzusem vreodată, dar am dat play și s-au aprins reflectoarele peste Cinecittà și fiind în fața splendorii în stare pură nu m-am putut abține. Grația aia de care numai FF (și încă 2-3, gen Varda și Scola și Reygadas) sunt capabili, să facă splendoare din lucruri și personaje banale, ba chiar penale. O actriță coafată și costumată de interbelic culege cicoare de pe un maidan din Cinecitta și parlește cu o echipă de TV japoneză despre piscina (bazinul fiind dezafectat și îngropat de decenii) în care s-au filmat secvențele alea de bătălii navale din Ben-Hur. Efectiv splendid moment, facil și admirabil jocul cu ficțiunea și simulacrul, cu istoria și mitologia. ”unde găsiți fețele astea ciudate?” CUT TO metroul din Roma. Și sunt acolo toți ăia cu fețe ciudate, și ăia de zici că-s din Fellini’s Roma și ăia din Satyricon și unii de par extrași de pe nava din cartoane din E la nave va. E acolo fix tot neo-realismul italian, și cu canonul lui over-rated și cu aberațiile lui sublime filmate de alde Pasolini și Fellini.
Intervista este fix ce-ar fi trebuit să fie rateul bășit de Otto e mezzo. Mastroiani-SAN! Și momentul în care Anita și Marcello se revăd și nu mă așteptam la asta de la Fellini târziu dar momentul cu ăștia doi e fix la fel de amar ca finalul de La Dolce Vita. Filme într-un film, cu repetiții pentru Amerika lui Kafka (pe care am dubii serioase că Federico F ar fi încercat vreodată s-o filmeze, și strict între noi fie vorba, că ar fi citit-o vreodată) care aduc a Jodorowsky și cu docu-drama despre junele Federico ajungând pentru prima și întâiași oară în Cinecitta și o lascivitate descompusă grotesc pentru cameră (indicații de poziții și sardine). Dacă Fellini a explicat vreodată Casanova asta e explicația, este o secvență din pseudo-interviul ăsta pe care Fellini nu îl dă unei televiziuni japoneze, o secvență antologică despre construirea unei lascivități pentru cameră/ceilalți, totul fals și totul îmbibat în miros de sardine.
Și maidanul ăla care redevine piscină când plouă, un maidan ca atâtea alte maidane din Roma, la fel de roman ca Arcurile de triumf și Coloseul și o prelucrare muizcală după ceva ce sună deranjant de mult a This is my Song și vântul ăla care ștergea frescele din metroul din Roma și antenele TV, care preluate de pieile-roșii sunt și fundamental italienești și semne ale barbariei televizate 80iste.