[5x] film istoric

Filmul istoric are mai multe de-a face cu ”istoria” decât are documentarul de-a face cu ”realitatea”. Și poate face vrute și nevrute.

Film istoric poa să fie orice, de la comedii cu Cleopatra la documentare despre înmormântarea lui Stalin și de la Apocalypto pân La Mort de Louis XIV. Filme istorice sunt și Boonie and Clyde și Ercole l’Invincibile și Ivan cel groaznic și Ștefan cel Mare. Evident au ceva treabă cu istoria. Măcar la costume și coafuri. În mod la fel de clar filmele istorice nu sunt manuale de istorie, dar încearcă încă de când s-a inventat cinema-ul să glorifice sau scuze, repare sau comemoreze diverse chestii. Poate că ”film de epocă” ar fi un termen mai logic, dar heelou, care epocă? Epocile alea fiind trecute filmele istorice sunt ficțiune. Chit că reconstrucția poate porni de la documente (de la bazoreliefuri la VHS-uri sunt multe feluri de documente) suntem în plină ficțiune. Care ficțiune, în funcție de deceniul în care e filmată, o să varieze și ideologic și estetic și tematic. Filmul istoric este o manifestare a unor idei despre trecut. Și asta poa să fie uneori periculos pentru guverne și ideologiile aferente.

Nu-i de mirare că unele din bătăliile cenzurii s-au dus cu filme istorice. Eisenstein și-a luat-o pentru Ivan cel Groaznic,   Pasollini a scandalizat (și) cu Salo, Paths of Glory a avut interdicție în Franța, 300 interdicție în Iran (lol).

Filmul istoric tre să funcționeze cinematografic, nu să bifeze corectitudini istorice. Și nici corectitudini politice, că astea le-au scos din cur americanii d-abia în anii 80.

the dumb girl of Portici (1916)

Scenariul e de fapt un libret de operă. De la opera asta a pornit în 1830 Revoluția Belgiană. E singura baletare pe celuliod a lu balerina Anna Pavlova, de la care ne-a rămas în cultură minunata prăjitură. Filmul n-a fost făcut nici de belgieni, nici de ruși ci de americăcani. Care au nimerit-o da grande. E și material din ăla cu amor și decapitări, melodramă de costume și zvâcniri de furie proletară. Mega-producție, cu mega-costume, mega-patos, mega haos. Efectiv face de toate narativ, dar ce ma impresionează e că vizualmente și tehnic are fix splendoarea aia pe care cinema-ul mut o căuta prin tablouri și posturi ale artelor clasice, preluate cu fler și organizate în cadre și secvențe de Cinemau. Mi-aș dori o remuzicalizare, făcută de alde Fischbach sau de arca. Da, uneori mă deranjează muzica din filmele mute.

salome (1953)

VAAAAi, ce trash-fest. Ăsta era blockbuster din ăla biblic cu mari vedete (Rita Hayworth, we love you, dar de la Leslie Howard încoace n-a fost un actor mai prost amplasat -din cauză de vârstă- într-un technicolor) și cu ambiț creștinesc. Acuma ambițul creștinesc al ”filmelor biblice” ar putea fi o discuție în sine, dar acilea nu prea ai despre ce vorbi că Salomeea asta e sufocată în kitsch cumplit (costume și dansuri thailandeze la curtea lu Irod, of-la-la). Dacă ar fi avut măcar ocazional abilitatea de-a da cu patos sau cu sexy sau cu ceva viu din regie și actorie ar fi fost doar un film îmbătrânit urât. Dar Salomeea asta a fost și rămâne un rateu.

the devils (1971)

Dacă ar există cărți cu filme pe care tre să le vezi de cel puțin 3 ori în viață ăsta ar trebui să fie în mod clar acolo. Nu pentru că scandal și cenzură (deși este unul din cele mai cenzurate filme) nu pentru că actorie (deși s-ar putea argumenta că nici Redgrave nici Reed n-au avut roluri mai bune decât astea și că toată distribuția este perfectă în roluri) ci fix pentru modul în care-și negociază reconstrucția istorică și implementează fitile deloc subtile și fitilele subtile apropos de fanatism și totalitarism, cenzură și tortură. Miracolul nu-i că arată absolut splendid( brutalisme din scenografie și orgii și travestisme și DOP David Watkin, mereu capabil) ci că este de-o ferocitate greu surmontabilă. Filmele despre inchiziții nici nu ar trebui să fie lejereanu și agreabile.

Ăsta e unul din filmele alea care face cât 2-3 cinematografii naționale la un loc pentru cum este (radical și din scenariu și din estetici) și pentru cum nu este (conformist în contestare). E megalitic de-a dreptul pentru că-și permite să dea cu grotesc (Louis 13 și bling blingurile lui) și cu politic (Richelieu și vânătoarea de eretici și vrăjitoare servite ca manevră politică) și cu erotic (deși e departe de titilatziile din epoca 70istă, acilea conținutul sexual și erotismul sunt aproape disjuncte) și cu demnitate umană peste un subiect istoric. Tot zic că o să-i citesc romanul lui Huxley, damn it, acu e la 1000 de km distanță.

Ken Russell este Cinema.

the draughtsman’scontract (1982)

Am zis de niște ori o chestie: că Peter Greenaway este un ”regizor pentru arhitecți”. Asta e asumată cu tente peiorative apropos de gusturile la filme ale arhitecților. Și bazată pe pasiunea arhitecților pentru cele mai degonflabile rateuri ale lui Greenaway, adică pentru tot ce-a făcut după 1982. Ăsta este al doilea film al lu PG și este extra-agreabil. La paraseci distanță de The Falls (capodoperă inegalabilă și irepetabilă) filmul ăsta ridica ștacheta pentru nenea PG: nu doar că putea să facă demențe experimentale sublime, dar putea să și organizeze un scenariu clasic cu costume de epocă (oameni din ăia de purtau pudeli pe cap și aveau 2 metri de materiale în plus la mânecile cămășilor).

Ultra-clar din scenariu (un desenator anagajat de-o doamnă să-i deseneze casa o combină și pe doamnă și pe fi-sa) nițel bruiat de experimentalisme (statui vivante care pișă) și de fapt un expozeu minunat despre coduri și codare (de conversație, de moravuri, de reprezentare grafică, de simbolistici sexuale). Comedie de moravuri ultra-fină și ultra-detaliată, care mizează pe imersarea în ritmul codurile și manierele unei societăți absurde. Am râs cumplit de mult.

la reine Margot (1994)

Ultra-violent, ultra-sexual și ultra-spectacular. Monolitu ăsta al lu Chéreau e ca un tablou de Géricault: carnal, mortual, disperat și memorabil.  Cea mai (ca să nu zic singura) ecranizare într-adevăr spectaculoasă după Alexandre Dumas. Atât de cablat la tablourile istorice și pompa lor și patetismele lor că pare un Luvru pus în cadre. Și totuși funcționează cinematografic într-un mod visceral, carrnal, cu o umanitate malformată și abjectă pusă superb într-un subiect și ăla deloc glorios și trasă pe cinema cu un fler de-a dreptul pornografic.

Am făcut un cerc de la Proasta (de fapt surdo-muta) din Portici pân la regina Margot. 80 de ani de cinema în care filmul istoric  a funcționat în raport cu picturi și statui. În raport cu istoria nici nu avea cum funcționa, pentru că cinema-ul este o ficțiune mai mare decât istoria, oricât de obiectivă sau incluzivă ar fi istoria asta.