5x [filme alb-negru]

Văd cam multe filme alb-negru în ultima vreme, deci astea 5 sunt la creme de la creme.

Filme alb-negru încă se fac. Cu sau fără Munk și Roma lu Corazon miracolele astea filmate în digital care pentru că-s fake b&w par automat MARE ARTA ARTISTICĂ tot arata fals și eftin, ca polistirenul vopsit să pară marmură prin decorurile filmelor cu antichitate trase prin 50s la  hollywood sau cinecitta . Lucrurile sunt clare: filmele alb-negre sunt filmate pe peliculă (the Lighthouse și Bait) căcatu alb-negru se filmează pe digital. Este o chestie de fizică optică și informatică elementară.

Nu vreau nici bătut să accept că viața servitoarelor din Mexico City cca 1970 are vreo altă scuză pentru alb-negru decât ”să fie MAI ARTISTIC” și  la Munk înțeleg de ce e alb-negru dar nu pot pricepe cum fix Fincher (de la care totuși aveam pretenții) a scos din el film într-asemenea hal de inutil și flasc. și estetic ratat.

Alb-negru îndepărtează, înstrăinează și-n creier și-n timp chestiile filmate alb-negru. Nu vedem alb-negru, nu avem amintiri în sepia (care este de fapt alb-negru îmbătrânit și decolorat dintr-o anume eră a fotografiei) și nici nu vise cu soft-focus. De la Melies încoace cinema-ul s-a luptat să scape de bicromia asta. Până să vină Technicolorul și Eastmancolorul și Vista Colorul niște angajate pictau cu mâna și șabloane pe fiecare cadru din film culori.

Chestia și mai bizară este că alb-negru impune 1. peliculă 2. niște skill veritabil. Pe care skill până prin  anii 70 îl aveau destui cameramani (ca să nu zic de scenografi și garderobiere).  Deci da, o să văd oricând filme alb-negru filmate pe peliculă de oameni care știau să filmeze și da, o să păstrez un maxim de suspiciune apropos de filmele alb-negru recente. mai ales dacă sunt trase pe digital.

Восхождение (the Ascent 1977)

Asta înseamnă un film frumos. Dureros de frumos și probabil dureros de dificil de făcut. Undeva în iarnă, prin Belarusu ocupat de nemți doi soldați sovietici primesc ocazia de-a face o parabolă din aia miensută isusică despre sacrificiu și trădare și umanitate și futilitatea futândă a gesturilor, fie ele nobile sau abjecte.

Alb-negru tardiv și cum să zic esteticile de cinemau mut supraviețuiseră prin filmele de după Stalin (Letters Never Sent fiind capodopera ultima din domeniul ăsta) și acilea prin mijlocul anilor 70 rămân în picioare. Larisa Shepitko utilizează ceva din expresivitatea facială și grația cadrelor și gesturile patetice. Regia și textura nu mai au de-a face cu Eisenstein &co. Dar este o forță uimitoare de-a face mult cinema cu mult subtext (Isus și Iuda) amplasat peste text  (în vreme de război).

Seamănă tematic și narativ cu alt produs de Cinema rusesc, de data asta post-sovietic, recte  В тумане (In the Fog) și nu seamănă degeaba , ambele fiind ecranizări după un auteur sovietic pe care nu l-am citit și sincer nici nu simt vreo nevoie saă-l citesc, Vasili Bikov.

Dark Intruder (1965)

dumnezeule mare vederea lu Leslie Nielsen tânăr este o sursă continuă de șocuri mentale. Acilea în rol secundar într-un film deloc strălucit, deloc ratat din zona obsesiilor cu monștri exotici, dileme psihice și nu multe de oferit pentru nepasionații genului. Acu fiind pasionat al genului m-am bălăcit foarte comfortabil în misterul ăsta nu chiar misterios, plin de orientalisme vetuste și șarm de film de aventură de duzină.

Dry Summer (Susuz Yaz, 1963)

Cât de sexy poa să fie un film turcesc cu țărani turci din 1963? Foarte sexy. sufocant de sexy. Ceva ce-ar fi rezultat prin literatura mioritică în gen Ion sau Moromeții și pe cinemau românesc într-un borhot asepticos este, pe mâinile turcilor un thriller erotic rural cu probleme țărănești. Lupta pentru apă (ca să aibă culturile de păstârnac cum se dezvolta armonios) este doar un pretext pentru o altă luptă, mult mai feroce: lupta pentru pizdă.

ceva ce-ar fi putut să fie un simplu pășunism agricol devine parabolă despre tânjit apropos de femeia lu aproapele tău (care în Dry Summer este și frat-tu) și o splendoare aproape gâfâindă de erotisme. Care culmea culmilor funcționează la fel de ireproșabil și la a doua vizionare.

also unu din alea 14 filme premiate cu urși de aur care nu-s rateuri penale.

L’Enfant Sauvage (the Wild Child, 1970)

În 1970 i-a cășunat lu Truffaut să facă un hommage la filmul mut (deci alb-negru, deci pătrat)  și-a făcut asta cu ceva voice over, el protagonisticizând (în rol de doctor care EDUCA un sortiment de Mowgli franțuz, plod sălbatic găsit prin pădure de niște țărani) și nu i-a ieșit deloc bine. Scenariu ca scenariu (cam burghez și prea plin de nobile cuvinte și onorabile intenții, dar dependent de voice-over, orice linkuire cu filmul mut e ratată din start) dar nici imaginea, nici montaju nici actoria nu ajută. Filmul ăsta este efectiv un rateu prin care mi-am făcut cu greu drum. E greu suportabilă și muzica, ceva frivol de-al lu Vivaldi.

La Notte Brava (the Big Night, 1959)

PP Pasolini scria scenarii de neo-realism. Ăsta ar fi putut să fie un film de-al lui (că deja scrisese romanul aferent) sau un scenariu filmat de Fellini. Dar ăsta e un fel de Acattone în grup ( că fiind 3 protagonisti) cu pusee din La Strada (speranțele deșarte ale sărăcimii) și momente din alea magice și amare demne de La Dolce Vita (complicitatea cu bogătanii nu exclude, ba chiar subliniază diferențele și conflictele de clasă). De regie se ocupă foarte just și foarte competent Mauro Bolognini, astăzi uitat și prăfuit. Asta este păcat.

3 wannabe jmenari și 3 curve și 3 beizadăi de bani gata o pun de-o aventură de-o zi (și-o noapte). E ceva ultra-urban, extra-clar și admirabil de senzual în relațiile dintre astea 9 personaje. al 10-lea personaj e fix Roma, orașul cu periferiile lui cu tot.  Ca majoritatea filmelor încă valide din perioada asta a cinema-ului italian și ăsta bifează doar tangențial neo-realismul, că are prea multă acțiune (furturi, înmormântare, futut, fugit, cocoșeli demonstrative, căutări, bătăi) și se ține din ton undeva pe zona de lejereanu de vară, deci nu cadrează cu rigorile neo-realiste, apropos de vai, mizeria în care se zbate sărăcimea, repede, să ne prefacem că ne pasă.  Un lejereanu al dreacu de complex și indiscutabil minunat, care își refuză și drama și melodrama și foarte bine face.