7 filme românești 2018

Prea multe, prea ratate, prea inutile. Prea ca de obicei. Așa au fost filmele românești în acest annus horribilis care tocmai se scurge.

La capitolul filme românești 2018 nu știu ce-o să păstreze drept glorios analele pseudo-industriei noastre suferinde de artisticoidal. Eu am găsit cu greu 7 care să merite timpul și tastatul.

 

141AD: Misiune în Dacia

Anul fiind 141 niște centurioni și legionari romani caută o plantă care să-l vindece pe șeful de garnizoană. Ocazie de explorare a DACIEI. Câteva chestii sunt certe: Octavian Repede are talent la regie, și da este unul din ăia care pot să facă și cadre și scevențe. Dar cu actorii și actoria lucrurile stau tragic. Debut, independent, deci promite. Dar și face niște chestii, respectiv regizează.

 

Pororoca

Titlu de căcat, minim 20 de minute în surplus, DAR există o secvență acilea care face mai mult decât tot ce-a facut Radu Jude până acuma.   Secvența din parc, când tatăl află că numărul de plozi poa să fluctueze și în jos, nu doar în sus. Este o secvență atât de forțoasă că da, este antologică. Importată de pe la alde Haneke, efectiv cere și impune să privești extrem de atent. Nu-l credeam capabil pe Popescu de d-astea, dar ete că este. Și mdap, unul din puținele noastre filme de MARE ARTA care are bun-simțul de-a se și termina cu un final.

 

Secretul fericirii

3 personaje, o terasă de la un penthouse. Comedie de moravuri virată în dramă de moravuri fără să se țopăie și prin melodrama de moravuri. Eficiența superbă a textului vine din dramaturgie (dap, era inițial o piesă de teatru). Tot la teatru și eficiență este unitatea de timp (ostilități în timp real) și spațiu (unic, susendat și izolat, recte terasa). Ce NU vine din teatru este actoria, calibrată pentru film. Și-o regie care nu vrea să facă plan secvență și să flatuleze în alb-negru.

 

Caisă

Poate secretul unui documentar observațional care chiar merită văzut și care chiar are ceva de arătat și discutat este durata pe care-o petrece regizorul cu subiecții. Caisă confirmă asta. Subiectul are personaje (un antrenor bătrân și-un puști cu potențial sportiv de boxeur) dar nu personajele sunt subiectul. Caisă este despre ce înseamnă de fapt lumea sportului, cum pentru unii este singura șansă de-a ieși din foamete și pentru alții este ocazie de lustruit sau distrus ego-uri și reputații. Caisă depășește limitările filmului (cu subiect) social și este un expozeu despre curaj și renunțare, speranță și luciditate, sacrificii și ego. Are ceva ce se cheamă demnitate, fix lucrul pe care căpușele păpușele disperate să facă ”filme cu relevanță socială despre oamnei săraci” îl aruncă primul peste bord încă din etapa de scenariu.

 

Dacii Liberi

Documentarul coregizat de Monicăi Lăzurean Gorgan cu Andrei Gorgan nu face nici școală nici instrucție apropos de Dacia și de dacofili, dar dă la liber persoane și declarații dacofile, ideologii și ritualizări dacopate. Este un spectacol pe cât de absurd pe atât de amuzant. Și pe cât de amuzant pe atât de necesar. Pentru că nu existența curentului dacopat este un miracol sau o mare dezvăluire ci pentru că oamenii care fac re-enactment daco-roman, personajele care participă la congrese de dacologie și un microcosmos de legende și merchandising, teze teorii și tribulații ne sunt cât se poate de contemporane.

 

Bodrog

Found-Footage. Groză și mister. Gen eco-horror. Film independent. și MUZICA. Da, Bodrog ar fi fost pe lista asta oricum pentru că MUZICA. Cel mai bun OST de ceva ani încoace. Filmul este cu tupeu și duce la o rezidență artistică niște oameni. Care nu se mai întorc. E sexy chestia cu rezidență artistică, natura e malformată/contaminată de ceva și da, am avut și eu un coup de coeur pentru 2018. Cinema-ul independent să trăiască că de   la mainstream-ul cenecist nu mai am așteptări.

 

Pentru România

Daci care călătoresc în timp. Și au 3 pietre magice. În culorile tricolorului. Și fac karate. La Londra. Cu negri. Și salvează de la droguri o tânără nubilă. Și am zis că-s și shape-shifteri?

Da, probabil l-ați ratat. Eu l-am văzut de 2 ori. De la Azucena încoace nu m-am mai bucurat într-asemenea hal de plenar de un produs aborigen de lung-metraj. Da, e dement. Da, s-ar putea discuta serios despre agende politice și despre dacopatie pornind de la filmul ăsta. Dar filmul ăsta e într-un asemenea hal de WTF că închide orice discuții încă dinainte de a fi început. Filmul anului 2018. Și aș fi zis asta și dacă nu era an de centenar.