7 romane cu apocalips

Am intrat într-o zonă de lecturi apocaliptice și mi-a fost totuși greu să găsesc 7 romane cu apocalips. Pentru că majoritatea chestiilor care se scriu sunt POST-apocaliptice

Am găsit doar 7 romane cu apocalips propriu-zis din vreo 80 de cărți despre sfârșitul lumii. Pentru că majoritatea marilor (science-) ficțiuni despre sfârșitul lumii/civilizației/rasei sunt despre chestii de după ce apocalipsa a avut deja loc. E la fel de ofertant să scri post-apocalips ca scrisul de apocalips, dar apocalipsul este mult mai greu de (de)scris. Pentru că este despre cum absolut toată lumea se duce dreacu și necesită și ceva documentare serioasă și un fler pentru patetic și iconic și melodramatic.

Am pornit de la The Flood a lui Stepehn Baxter, pe care tocmai ce am terminat-o și m-am preumblat prin post-apocalipse până m-am amețit și plistisit. Cărțile în care apocalipsa chiar are loc între coperți nu s-a întâmplat deja la decenii secole sau milenii înainte de începutul evenimentelor sunt cumplit de puține. Am găsit 7 și cu 2 am fost generos, pentru că au una un început de apocalips și alta un final de apocalips.

deci cronologic

Day of the Triffids

The Day of the Triffids (John Wyndham,1951)

Cauza: orbire en masse + trifide hulpave

Nexusul pentru toate cele care-i urmează. Apocalipsa cu Trifide este sublimă și sublim de improbabilă. Cum peste 90% din populația lumii orbește (din cauza faptului că au belit ca vitele ochii la un spectacol cozmic, recte o ploaie de meteoriți care le-a prăjit retinele) trifidele (plantele carnivore ambulante, da au prostul obicei de-a se deplasa) încep să pape din pulimea prostă care se orbecăie fără speranță. Ăia extrem de puțini care nu au orbit nu prea au ce mai salva din societate și civilizație.

Miza nu-i SF-ul, care este cam tras de toți perii. Tifidele sunt ele însele destul de enigmatice și destul de neclare ca origine precisă, dar erau utile pentru că aveau uleiuri combustibile. Miza este cum se duce dracu în timp record tot ce însemna soocietate civilizație și mai ales idei extrem de necomfortabile despre ce s-ar putea organiza pentru ca măcar puțin din civilizație să fie salvat. Ferme de futut cu târfe oarbe gestante. lagăre de muncă pe bază de orbi. Not pleasant, not at all.

Epigonicitate?

Eseu despre orbire al lui Saramago, excelent de visceral și abundent în mizerie umană și disperare e și el demn de citit. Nu-i varianta spălată și nobelistică, este o prelucrare pe o temă dată. Nu are grandoare dar are foarte mult scat. Primul lucru care dispare în cazul unei pandemii de orbire este igiena. d-oh.

Pe film încă din 1962 s-a făcut o ecranizare. Un căcat retardat, incapabil de vreun fel de IQ și focusat pe trifide, nu pe colapsul societal. Pentru că atunci când înfigi un pulache americănache care să salveze femeia și civilizația e logic că la final trifidele se vor dovedi extrem de sensibile la apa ocenaului, care le omoară. Americănache a rezolvat problema, happy-end și hidrocephalie.

din 2 seriale BBC ăla 80ist e chair mișto și chair într-un fel al lui, eerie și gloomy. versiunea tot BBC din 2009 este ca o spălătură stomacală cu căcat

the Death of Grass

The Death of Grass (Christopher Young, 1956)

Cauza: foamete maximă pentru că un virus distruge ierbile și grânele, deci pula-papa pentru o foarte mare parte din vegani vegetarieni și carnivori.

Mdap, un virus al plantelor poate duce civilizația la colaps. Mai ales când cineva folosește pesticide și virusul suferă mutații și se duce dreacu și ce-a mai rămas din verdețuri. Foarte british, din nou cu fobie de societal breakdown, din nou cu returnare spre evul mediu ca singură șansă a rasei.

Epigonisticitate? în mod dubios nu. Pe bază de extincție vegetală nu s-au prea făcut filme și scris cărți. Există o ecranizare extrem de worthy date fiind standardele epocii. Blue-print pentru multe din barabrismele italo 80iste dar și pentru Mad Max-uri.

On the Beach

On the Beach (Nevil Shute, 1957)

cauza: WW3, deci Holocaust nuclear total, deci apocalips.

Cartea e de fapt despre ultimii supraviețuitori de după al treilea război mondial. Din Australia, unde norii radioactivi încă nu au ajuns. Dar or să ajungă și pa și pussy (human) life. Drept care guvernul distribuie tablete și injecții în vederea suicidului iar echipajul unui submarin american pleacă să elucideze un semnal de SOS din Seattle. Oricum e totul futil și degeaba. Semnalul este un incident, nu un semnal de vreun fel de supravișuitori și la final toată lumea crapă.

Epigonisticitate?

două filme. prima ecranizare e fix cum trebuia și fix cât se putea in the fuking 50s. Dated și design of the atomic age paranoia included. Poate tocmai de aia ecranizarea din 2000, cu Armand Assante cu tot este mult mai bună. Cu toate tonele ei de tristețe și futilitate.

cats Craddle

Cat’s Cradle (Kurt Vonnegut, 1963)

Cauza: gheața-9, un produs experimental care transformă orice fel de lichid în gheață. la temperatura camerei. Și care dă startul la o nouă epocă de gheață artificială dar globală.

Cea mai intersantă apocalipsă scrisă de Vonnegut este de fapt în Galapagos, DAR  romanul este mai mult post-apocalipsă. Cats Craddle este feroce de nihilist și dă de toți pereții cu religia și știința. Prima ca modalitate ipocrită de control a populației, a doua lăsată la îndemâna unor cretini sociopați și beizadeilor lor. Ce-ar putea să rezulte? Păi pa și pussy la toată viața pentru că apa a înghețat și nu-i deloc dezghețabilă. De fapt și de drept Leagănul Pisicii este un roman despre Einstein și Oppenheimer și modul lor de a-i durea în pulă de orice se poate face cu glorioasele lor descoperiri științifice. Halucinant de similară în investigarea regimurilor dictatoriale din insule exotice, merge de minune cu The Comedians a lui Greene. Nu-i apocalips acolo, dar ca orice roman bun despre dictaturi extotice și Comedianții cerșește o apocalipsă.

Epigonisme? Un fel de pseudo-adaptare pentru tv și cică un serial (desigur că serial, PLM)

The Crystal World

The Crystal World (Jg Ballard, 1966)

Cauza: păi cristalizare. Sau o suspendare a timpului. Sau un fenomen fizic inexplicabil care prinde în el jungla și animalele și oamenii.

Din nou zonă tropicală de mizerie și conflict. De data asta și cu ceva leprozerii. și jungla, care la fel ca mlaștinile din Ukraina (Pripiat, Chernobyl-area înainte de Cernobâl) și Florida a început să se cristalizeze. Modul în care (nu) e explicitată cristalizarea, plus niscaiva chestii cu pietre prețioase și mirarea amestecată cu oroare și fascinație și mai ales, pervers, speranță, fac toți banii dintr-un roman care este brilliant as fuck și sick as fuck. La fel ca On the Beach (care era doar final de apocalips) și aici am trișat nițel, cartea asta este doar începutul a ceva ceva pare mai mult post-umanism decât apocalips propriu-zis. Mai aproape de Greene decât ar părea probabil pentru un roman de Ballard: ca la Graham Greene toate problemuțele emoțional masculine sunt despre vagine crăcănate și pline de metehne și deprimări vaginistice, de felul lui Ballard lăsa personajele masculine să fută și dădea zero blenoragii emoționale post-coitum. Dar da, Lumea de cristal este începutul a ceva ce nu se poate explica și nici opri sau reversa. Fascinație în stare pură, SF pe cât de cheap pe atât de fabulos de neuronal și emoțional precum lui Ballard i-a mai ieșit o singură dată, în The Drowned World, un post-apocalips larger than life.

Epigonisticitate? Nope, și pare un film imposibil de filmat chiar și cu tehnologiile de-acuma. Pentru că nu este vorba doar de cristale ci mai ales de modul în care personajele reacționează la ele și de modul de-a gândi cristalizarea, cu cauze cu tot.

The Stand

The Stand (Stephen King, 1978)

Cauza: virus mutant din laboratoarele secrete armatei americane. ca o gripă doar că la un moment dat crăpi.

Pe românește i-au zis Apocalipsul. E singurul care include și cauzele de apocalips (scapă virusul din laborator), și apocalipsul (de-o acuitate halucinantă, hoitirea en masse a societății), și mare parte din post-apocalips (în tonuri misticaloid cretin-creștine) și al doilea apocalips, din Las  Vegas. Deci da, supreviețuitori sontâcăind prin civilizația încă intactă dar complet pustie și abundentă în hoituri a marilor metropole. Unii către o negresă bătrână, alții către un soi de rocker satanic. Cu vise și trădări.

Epigonisticitate?  fost și serial TV prin anii 90. În niciun caz capabil să dea 100% din hardcoreala de prin carte, dar vreo 80% tot s-a reușit.

world war Z

World War Z: An Oral History of the Zombie War (Max Brooks, 2006)

Cauza: zombie (virus)

Oh, wait, civilizația supraviețuiește, deci nu se califică.

flood

Flood (Stepehn Baxter, 2008)

Cauza: creșterea nivelului oceanelor. cu câteva SUTE de metri.

Este  excelentissimă ideea romanului, scriitura nu-i superbă dar e eficientă și cum să zic finalmente impresionantă. Romanul e bazat  pe un fapt stiintific, respectiv că în mantaua Terrei există apă (dar nu știm cât de multă) și Baxter presupune că apa asta iese din manta și crește rapid și sigur nivelul oceanelor. Civilizația se duce dreacu într-un mod efectiv spectaculos, cu tot cu corporațiile și guvernele care încă mai funcționează. Dacă ar fi fost mai bine scrisă era în mod clar o capodoperă. Așa rămâne eficientă și frisonantă și este fix ce n-a reușit să fie World War Z: apocalips de calibru maximal și deloc comfortabil da-capo-al-fine.

Epigonisticitate? Not yet, e destul de nouă și la fel ca The Death of Grass s-ar putea să rămână unică.