77 de filme din deceniul 7 (part 1, recte 11 filme)

Deceniul 7 a fost cel mai interesant deceniu din cinemau. Nu cel mai revolutionar, nu cel mai capodopericos dar cel mai mijto moment de distilare a unor fasoane fandacsii si modudri de operare după toate revoluțiile culurale din anii 60.

În deceniul 7 se întâmplau multe lucruri bune și frumoase prin filme. De la Nouvelle vague si neo-realism pân la world cinema și de la porno pân la experimental toate chestiunile ”noi” cu un deceniu în urmă începeau să se așeze. Și nu se așezau rău. Fie că mainstream fie că horror fie că prin europa sau america latină sau chiar și în imperiul retard al americii filmele erau mai complexe. Mai curajoase. Mai artă, nu căcat croit pentru neuronul celor mai retrade creaturi ușor ofensabile. Nu am ales ”decât capodopere”. Să judeci un deceniu de cinemau sau o cinematografie națională fix și decât în funcție de ”capodopere” mi se pare o manieră falimentară și snoabă de-a aborda problema. Am băgat fix filme pe care nu le văzusem vreodată. Am zis pas la horror, dar avem ka-ra-te și Ca-li-gu-la. Nu mi-am refuzat 2 curiozități străvechi (un film cu călătorie în timp și un Fellini pe care nu-l văzusem). N-am început în forță. Dar a mers bine.

Baal [1970]

Volker Schlöndorff a făcut una din cele mai penale ecranizări ever, recte The Handmaids Tale (1990). A făcut ce-i drept și The Tin Drum (pe care tot amân amân să-l revăd). Inegal? în mod cert? incapabil? judcând după Baal nenea Volker era capabil dar era și lacom. Băga prea mult în gură. Din snobism probabil.

Și contează și ce bagi în gură. Un text uscat și perimat ca ăsta al lui Brecht pe care îl ecranizează VS n-are cum să rezulte în vreo capodoperă. Dar e ceva în Baal. Un erotism cețos și uneori amenințător virat (nu peste secvențele de sex), făcut mai mult din cameră și carne decât din text (căcăios) sau din actorie (lemn de fag cu inserții lemnoase de lemn de cireș). Nici Fassbinder nu-i excelent dar în mod paradoxal, pierdut prin texturile de grindhouse servit ca mare artă, funcționează. Baal e fix un film de imagine, deloc un film de idei. Dar m-a ținut destul de prins, cumva curios, vag scârbit. Mă jur că fără subtitluri ar fi avut mai multă forță.

Such Good Friends [1971]

Vai, cât mi-a plăcut filmul ăsta. Melo servit cu atâta fler și cu atâta onestitate că trece într-o zonă de post-melo. Ea, soție iubitoare si panicată că bărbat-su suferă complicații peste complicații într-un spital din care ar fi trebuit să iasă în câteva ore. El, ilustrator de succes, tată și soț cum trebe s-a dus să-și scoată o aluniță și ajunge în comă. Ea caută cu disperare sânge pentru tranfuzii, vreo urmă de profesionalism de la niște doctori incomptenți, vreo prognoză medicală optimistă.

Și descoperă un amantlâc și ulterior toate amantlâcurile lui. Și nu-i deloc genul de soție retardată sau de vită șocată. Încearcă să găsească o reacție, trece prin toate reacțiile și blocajele. Are un puseu de răzbunare sexuală servit antologic în 2 secvențe superb articulate, una în registru realist alta în registru umoristic. Uneia din târfe i-ar rupe gâții dar dă de pământ cu ea într-un mod sublim de cinic și miensută non-violent. Practic femeia navighează printre toate aberațiile medicale și printre toate prietenele lor, soțiile prietenilor lui și prietenele ei, ce să vezi toate crăcănate regulat și organizat matematic aproape pentru mult-iubitul soț.

Cu dialogurile ironice până la cinism, cu melo-drama unei persoane atât de nespectaculoase încât se poate recalibra/încerca să se recalibreze/  fără istericale penale, Such Good Friends este unul  din cele mai generoase uman filme, într-o ligă (râsu-plânsu pe subiecte nasoale) în care ar mai intra și Taking Off-ul lui Milos Forman.

Sao Bernardo [1972]

Ecranizare  după un roman brazilian a unui regizor brazilian (faimos cică, mă scuzaț dar nu-s în halul ăsta de snob cât să fi auzit de el): Leon Hirszman. Și este un film foarte mijto și vine din veac (Marquez) și din melo naturalist (fanii lui House of the Spirits sunt în mod cert ravisați, mă număr și io printre ei). Și e chiar superb.  Fiind parte din Cinema Novo (un nou val de Brazilia, 70ist, supsect de flasc) mă așteptam la jeg dezarticulat neuronal plin de socializme de paradă. Dar m-am înșelat.

Ăsta este unul din filmele alea de cinema social(ist) complet capabil să dea și mize umane, și aluri literare și (sub)texte socialiste. Și să fie Cinema cu C mare. Plus că utilizează într-un mod excelent și exemplar voice-over-ul și ca să invoce sursa literară și pentru ca să dea cu neputințe d-alea retrospective peste o poveste de dragoste (mai mult ură și suspiciune, să fim onești). L-am pus pe Hirszman pe lista de cercetat mai în profunzime. Multe filme n-a făcut.

The Neptune Factor [1973]

Aventuri cu sub-mersibilele și cu laboratoru sub-oceanic dus în străfundurile oceanurilor și cu Ernest Borgnine? Servesc oricând, că am rămas cu fixații sub-acvatice de la Jules Verne și Cpt Nemo încoace. La modul onest, fără interese pentru aventuri sub-acvatice nu prea ai ce vedea acilea. E old-school, când șarmant când retardat, cu FX-uri deloc fabuloase și momente de penibil pur, servite straight-faced. Eu m-am râs și relaxat.

Penda’s Fen [1974]

Undeva, într-un sătuc din Wales un băiat ultra-conservator de popă (mult mai puțin conservator decât fi-su) dă din gură despre cum d-zeo îi pedepsește pe socialiști penru opțiunile lor politice sterilizându-le femeile. Dar băeatu e gay și mai este și adoptat. Și cât aquiesează el aceste noutăți lumea din jur pare-a se retrage pentru a lăsa loc la mitologii pre-creștine și totul se contaminează de supra-realism.

Pendas Fen este într-un mare fel, un fel de verigă lipsă între fandacsiie trashy sublime ale lui Ken Russell și mofturile arty ale lui Derek Jarman. Fără stridențele ui Russel și fără eternitățile de pretenții ale lui Jarman un regizor de teveu (Alan Clarke) mută și pulsațiile și halucinațiile care-l bulversează pe băeat și mitologiile care se revarsă peste lume în textura vizuaă a filmului. Pendas Fen este de fapt episod dintr-un serial tv (!?) și este unul din triumfurile supra-realismului. Impecabil da capo al fine.

Grey Gardens [1975]

Documentaru despre alea două babe demente care sunt rude cu Jackie O dar trăiesc în mizerie și sărăcie, într-un conac distrus. Film foarte lăudat. Și acuma, în 2019, și foarte perimat. Da, e fascinant, da e misery-porn, dar dincolo de considerente care țin de istoria documentarului nu există motive pentru vizionare.

Time Travelers [1976]

Pentru ca să găsească leacul pentru o epidemie de gripă letală un doctor și un cosmonaut călătoresc înapoi în timp. Film TV. asta zice tot, că mai multe nu are. Eu l-am servit ca relache cerebral într-o seară și l-am considerat simpatic. Funcționează cum trebe și din scenariu și din pacing, nu-i retard, e într-o ligă de filme făcute pentru teveu și nici nu ar avea de ce să vrea mai multe.

Una Giornata particolare [1977]

Trailer n-am găsit dar bag secvența de deschidere. o secvență efectiv splendidă. Definește tot: mediul social, uzanțele vremii, protagonista (Loren cocoșată de sclavagit după familia ei numeroasă). Mai are și-o eleganță pe care numai cinema-ul italian o are. E ziua în care Aldolf H vine în vizită de stat la Benito M și o casnică nefericită de atâta oboseală se intersectează cu un vecin reporter și homosexual și suicidar.

Tristeți și singurătăți dar și multe, atât de multe iluzii deșarte și personalități demolate. Fără vreun fason de grandoare cinematografică dar grandios de uman și sincer să fiu, Sofia Loren face aici cel mai bun rol al ei. Nu cel mai sexy, nu cel mai ”important” nu cel mai tragic. Cel mai bun. Este un animal de povară plin de iluzii, e fragilă și monumentală. Nu-i lasă loc  lui Mastroianni să respire nimic, nici el nici personajul lui. Și e vorba totuși de Mastroianni,care putea multe. Tot ce poate salva este o secvență de reacție la albumul ei cu colaje și decupaje cu Benito M. Acolo e epocal.

De văzut pentru că este minunat, de văzut pesntru ca uite fix d-asta ne uităm în jos și cu flegman gâți la noul val românesc.

Snake and Crane> arts of the Shaolin [1978]

Chiki-chan!!!!

Wuxia.

Aveam mare nevoie de filmul ăsta (sau de orice alt wuxia, să nu pretindem că nu sunt inter-chanjabile între ele filmele cu karate din Hong Kong ). A fost ca o oază de liniște și kafteli.

Caligula [1979]

Dacă vrem istorie ne uităm la documentare (acilea Mary Beard, excelentă ca întotdeauna, pe fix subiectul Caligula). Dacă ne uităm la peplum nu vrem istorie. Vrem Cinema. Peplumul e Cinema. Caligula e de fapt ca Game of Thrones: oameni răi care vor un tron/ sunt pe un tron și mulți oameni mai răi sau mai buni care-o mierlesc en masse și mult futut. Și nici nu ține 693 de ore, decât vreo 2 juma.

Revenind la peplum, genul s-a climaxat de 2 ori: odată în 1969 cu Satyricon-ul lui Fellini, splendoare barbară într-atât de stilizată încât devine mitologie abstractă și a doua oară, un deceniu mai târziu cu Caligula. După orice standard antichitatea asta a lui Gore Vidal, Tinto Brass și Bob Gucione este cel mai realist peplum filmat vreodată. E mai aproape de viața de zi și de atitudinile romanilor antici apropos de futut, murit, petreceri, decât orice altceva s-a filmat vreodată. Asta nu-l face automat un peplum mai bun sau doamne ferește în vreun fel onest. Caligula are futai pentru că porno și pentru că porno vinde. Caligula are un scenariu isteț dar, fatalitate un pacing foarte deficitar. Mai un dialog despre senat și crime și Roma, mai niște felație aruncată înainte de secvențe care cer contemplare a decorurilor. Curge prost dar e epocal. Nu pentru că ar fi un monument de cinemau sau vrun monument de transgresiune cât pentru că ăsta și Satyriconu fac mai multe, mai altfel decât majoritatea peplumurilor. Și sunt și cam singurele care dau cu imersarea în antichitatea aia. Fellini invocă, Brass reconstruiește.

Și e splendid de privit la decoruri și la detalii. Ajută și Malcom McDowell (cel mai bun rol al lui, la modul sincer și echidistant aici îl face și demența aia caricaturală este chiar memorabil). Participă din tâțe și buci madame Hellen Mirren (admrabil de consistentă în ce privește relația extrem de lejeră cu nuditatea pe parcursul întregii sale cariere). Despre Peter OToole nu pot decât să remarc că se potrivește de minune, grotesc și bubos în filmul ăsta. Also, mă întreb din nou dacă toate osanalele pe care le-a primit pentru marea lui artă actoricească nu-s complet aberante. Nu-mi pare nici aici nici în alte filme cu mult peste media de talent, tehnică sau prezență a majortății actorilor din generația lui.

Caligula este prea mare ca să fie un film prost dar este un film ratat. Un experiment salutabil. Și un film care în ciuda la porno reușește să fie sexy.

Citta dele Donne [1980]

Îl ador suficient de mult pe Fellini cât să-mi fi păstrat 3 filme d-ale dumisale nevăzute. Inițial pentru că nu le-am găsit, ulterior pentru că odată cu el a murit tot ce-a fost Cinema Italiano și probabil sunt in denial. Ăsta a fost al doilea din alea 3 și nu mi-a mai rămas decât La Voce della Luna (care este cu Roberto Beningni, deci probabil este un jeg).  Situația este tragică, mai ales că Orașul femeilor este fix ca o vomă uscată peste care s-a mai votat de câteva ori. Este un rateu penal cum Fellini nu a mai scos din el decât în Otto e mezzo (da, mi se pare efectiv un film disprețuibil, un rateu fățarnic și o invaginație neuronală a unor maldăre de bălegar).

Citta delle donne începe prost, cu Marcello (Mastroianni, desigur) care urmărește o femeie pe care-a bulănit-o în buda unui tren până la un resort unde se întâmplă ceva gen pizdocrație femuizdoasă. Isterică și incoerentă. Câtă risipă de peliculă. Alte secvențe random și se ajunge la domnul doctor Xavier Pulănberg (traducetz altfel Katzone, SVp, dacă avetz cum). aici e patriarhatu. Niște țâțe buci coregrafioe, muzical. Cât Jeg. O bucată se dublim cu Marcello relectat într-o oglindă lângă un ficus. Sunt vreo 4 secunde dar OMFG, uite de asta îl ador eu pe Fellini. După care încă niște regurgitare și vai, era totu un vis.

Decât rateu.