77 de filme din deceniul 7 (part 2, recte alte 11 filme)

Punem masca de scafandru și ne imersăm în mocirlele dn deceniul 7 ca să dăm de perle și perluțe.

Deceniul 7 a fost în multe feluri: genial când era psihotronic, deșertic când se resimțea refluxul creativ de după anii 60, splendid când dădea grindhouse și exploitationuri pe bandă rulantă. A fost și under-rated dar și over-rated, ca orice decadă din cinemau. Am un watchlist haotic, eclectic și evident că descentrat spre marginile cinemaului, că de capoopere m-am super-saturat.

1971: Sometimes Aunt Martha Does Dreadful Things

SAMDDT este un OZN absolutament delicios. Este un film queer făcut pentru drive-inuri, o aproximare de Hitchcock care se finalizează extrem de aproape de oeuvre-ul contemporan al unui anume John Waters…. e fix cum ar trebi să fie o comedie camp cu travestiți care omoară. În mod cert un film criminal de ignorat. Pentru că este cu tupeu și mascări, cu ceva psihologie și niscaiva viol. Și cu un scenariu care ar fi tat bine în picioare și în regim de thriller psihologic. Cu plus masiv pentru calitatea copiei scanate, WOW#. Cât textură, câte flickering faults și chomatic missdeeds prinse într-un simplu fișier video. Antologic. Tomas Casey n-a regizat decât filmul ăsta, dar eu am un simțământ de datoriei să văd și filmele la care-a scenarizat și alea pe care le-a filmat.

1971: The Peace Killers

Nuj dacă s-ar traduce mai corect drept Ucigașii păcii sau Pacifiștii ucigași. Dar e grindhouse cu pusee de hipioțeală și revenge movie. Și Biker film și farm-invasion. Niscaiva momente de muzicalizare absolut atroce a unor secvențe interminabile. Cu niște piese d-alea de oroare soft-rock totală. Brilliant it aint, Dar e copios de penibil într-un fel care fundamentează imersarea penibilului în filme violente pe care l-a apoteozat deceniul 8 americănesc.

Subectul e clar: un bicker-gand (de white-trash sudist extrem de negativi) descoperă că fosta gagică a șefului este la o aruncătură de băț distanță într-o comunitate de hipoți (din ăia care stau în curu gol în jurul unuia cu alură isusică, deci personaje pozitive, cică). Drept care evident vor s-o răpescă și necinstească în toate orificiile (machism, patriarhat, alea-alea). Cum lucrurile ar fi decurs prea simplu apare deus ex machina și-o un alt bicker-gang, de data asta multi-rasial și lesbo-friendly (AȘTIA SUNT ĂIA BUNI sau mă rog la fel de buni ca hipoții, nu se erarhizează bunătățurile). No mexican standoff, și un film atât de simpluț că poate fi considerat de-a dreptul cretin. (îl face un tip care ulterior a regizat foarte mult Baywatch, d-oh). Dar e cretin cu tot design of a decade și cu momente involuntar spumoase. M-a uns pe sufleți deși finalul este PREVIZIIL. La un moment dat are loc o crucificare care din motive neuronale dubioase m-a fîcut să vreau să revăd Cyborg.

1972: Milano Calibre 9

Excelentissim film cu mafioți și mafioțeală. Dah, îl făceau italienii si Fernando di Leo era un regizor extrem de capabil. Prima parte dintr-o trilogie poliziesco (și dacă-mi aduc aminte corect și cea mai bună, dar tre să le revăd și alelalte). Scenariu brici: un mafioso iese de la zdrup și colegii îl așteaptă cu pistoalele încărcat pentru că omu e singurul care știe unde-s banii dintr-un jaf. Acu el pretine că nu știe și dă-i investigații mafiote asupra mafiei și urmăriri ca-n filme și balerine ca-n anii 70. Foarte sexy, mult mai realist decat media portretizărilor de mafioți decât ar fi de așteptat și mie-n sută thriller.

1972: Perche quelle strane gocce di sangue sul corpo di Jennifer?

(aka The Case of the Blood Iris)

Giallo din ăla care e standard și totuși are ceva appeal. Sex-appeal are suficient cât să intre cu un crac în sexploitation, scenariu are (și este unul dintre scenariile de giallo suspect de coerente). Am zis Giallo deci are și estetici. Se moare estetic, se face sex wrestle într-un fel foarte estetic, personajele sunt superficiale într-un fel estetic. Ultra-lux e coloana sonoră a lui Bruno Nicolai și cum să zic dar pe final când dă cu secvențe de lupte pe viață și pe moarte e cam film de acțiune.

1973: The Massage Parlor Murders !

Grindhouse at its sleaziest. Și după cum anunță și semnul de exclamare din titlu foarte entuziast în apliarea acestui sleaze. Mult mai aproape de Weasles Rip my Flesh și de Străzile din San Francisco decât devreun thiller sau giallo filmul ăsta este de fapt un precursor al lui Se7en. Criminalul de prostituate le ucide în funcție de numele păcatului biblic pe care-l invocă titulatura salonului în care lucrează. Nice.  Not thrilling, but nice. În mod fortuit avem în proporții egale: cheap gore, sexploitation și thriller se serieB. Ce-ar fi pe minus rezultă din faptul regretabil al luatului în serios pe care suspectez că și regizorul și actorii l-au practicat. Nimic condamnabil la un sleazefest care se ia în serios dar parcă l-aș fi savurat plenar dac se utiliza și niscaiva umor. Ceva ironie.

1975: The Reincarnation of Peter Proud

Thriller psihologic cu supra-natural? Da, vă rog. Făcut de regizorul utimelor două Planet of the Apes? Yummy. Sau nu. Reîncarnarea are un scenariu mijtocuț (Peter începe să viseze cum îl o omoară una, într-o barcă pe un lac și decide că sunt amintiri din viața lui anterioară) și ceva atmosferă. Dar e cam blegutz și din regie și nici actoria nu convinge prin toate secvențele.

1977: Voodoo Passion 
(aka Call of the Blonde Goddess)

Ah, un Jesus Franco din ăla de-a dreptul tipic: 70% pornache 30% cheap gore. Ce salveaza situatia este că vai, e atât de murdar că e ocazional splendid. Și că vizualmente n-ai ce-i reproșa. Un exemplu clar de ”pentru fanii genului” și vizionare din aia de cultură generală.

1977: Emmanuelle e gli ultimi Cannibali

(aka Emanuelle and the Last Cannibals)

Buni de tot anii 70 pentru tot ce însemna pornache (softcore dar nu numai) cu gore și horror. Dacă lu Jesus Franco n-ai ce-i reproșa estetic dar în rest n-ai ce-i discuta/lăuda lui Joe D’Amato i se pot reproșa chestii și pe formă și pe fond DARRRR filmele lui, sleaze-festuri și ripoffuri cum sunt ele funcționează da capo al fine Este probabil vorba de pacing și de distribuția justă între gore și dialog, futai și junglă care chiar îi iese. Aici o are pe Laura Gemser, aka Emanuelle Nera și o idee care în 1980 va fi mult mai bine și frumos filmată în Cannibal Holocaust. Reporteri, junglă, canibali. Și toate limitările unui film din ăla care nu se vrea porno dar doi fac sex și una se masturbează în ușa dormitorului. Ar merita făcută o listă d-aia gen 14 filme cu cineva care se masturbează în ușa dormitorului în timp ce alte personaje fac sex, nu?

 1977:  Cop Killers

Sunt unele filme care mă fac să regret că n-am prins nici măcar o noapte de drive-in theater trash dintr-o mașină undeva într-un orășel mic și muribund din Ohio. Ăsta este unul din ele. Într-atât de Grindhouse încât e grindcore. Mult mai puțin patetic decât ar fi de așteptat, mult mai bine din scenariu (ar fi putut să facă și Oliver Stone ceva similar la vremea aia) decâ ți-l vinde trailerul. Lucrurile sunt simplissime în fond: frate frate da pizda nu se-mparte. Ca accesorii, un șir de hoituri, majoritatea polițiști, o valiză plină de drog și un punct de livrare spre care doi țărănoi și cu o ostatică se îndreaptă. De văzut la pachet cu Milano calibre 9 pentru că mai mult chestii dar în pincipal pentru că sunt două moduri radical opuse de-a avea perspective asupra mafiei. urban/rulral, organizație versus dezorganizare, coduri de conduită VS shotțem up cu oricine se arată prin peisaj.

simpluț fără să fie simplist și extrem de entertaining.

1978: Addio Ultimo Uomo

(aka The Last Savage, aka Shocking Africa)

De pe finalul epocii de aur și entertainment camuflat în ”antropologie colonialistă” a filmelor mondo. Delicatesă și must-see cum sunt ce-i drept vreo juma din mondouri. Și este chiar organizat și din voice-over și din montajul a diferirte practici tribale șocante fix în parametri generali ai unui film de senzaționalizare și exploatare a omului necivilizat de către omul alb. În mod deloc paradoxal ultra-exotic și atunci dar mai ales acuma. Și cum acuma nothing is exotic anymore… antidot pentru documentarele alea pline de obidă stângistă despre lumea a 3-a (care feels more like a 4a).

1980: El Canibal

(aka Devil Hunter)

Alt cannibal-sploitation.  Regizat tot de Jesus Franco. Mizele și fazele sunt deja-vu dar e o clătire foarte plăcută de ochi. Franco este unul din puținii care poate ca pornind de la cheap thrills și titilație să facă ocazional artă (video) extrem de valabilă. Aici are mult mai mult gore și mult mai mult scenariu decât de obicei și cum să zic, dar nu-i cel mai bun film nici după standardele jesususfranchiene. Într-un fel pervers eu am ajuns la el după alelalte cu femei albe și canibali negri și l-am perceput ca discurs de-a dreptul meta despre limitările genului. Evident că nu este și poate că nu m-aș fi gândit la asta dacă ar fi fost mai puțin scenarizat.

Dă  final: