A White White Day

Am revăzut A White White Day pentru că mai multe chestii dar în principal pentru că aveam chef de ceva estetic valid și fără abuz de vorbăraie

A White White Day vine după ceva atât de impecabil, brutal de impecabil precum Winter Brothers și n-avea cum să fie de vreun mare impact. Hylnur Palmason vrea mai mult cu al doilea film și chiar face mai puțin. Doar că mai puținul ăsta (mai puține personaje, cadre mai lungi, dialoguri puține, elipse masive prin scenariu) ar trebui să fie mai mult, mai puternic și nu reușește asta. Ziua asta albă, albă reușește să fie estetic foooarte valid dar și narativ insuficient. Este un film de arthaus și de atmosferă și dap, m-am bucurat și-a doua oară de el, chit că revăzut pe ecran mic după ce îl văzusem pe ecran mare nu a mișcat prea mare lucru în mine. măcar mi-am dat seama că am început să detest abuzul de eclipse care tre citit drept ”subtilitate” și uzul de timpi morți care  nu face MARE ARTA.

Până și bullshitu cu sculptura în timp (care este cinemau după Tarkovski) implică eradicarea materialului în surplus. Sugerarea lungimilor pe care mulți semidocți o fac prin lungimi nesimțite se poate face prin montaje eficiente (și nu tre să fie toate montages de antrenament sportiv ca-n Rocky… dar ar fi simaptic ca orice montaj care sugerează durata lungă și ritmul repetitiv să fie acompaniat de Eye of the Tiger).

Revenind la White White Day, timpii ăștia morți în care un bunic văduv începe să fie mai interesat de curvajul lu decedata soțioară decât de nepoata care-i este lasă în grijă frecvent sunt splendid filmați și ineficient montați. La 110 minute scenariul este insuficient, dar măcar punctează niște ironii (m-am gândit că de fapt filmul ăsta islandez este un Falling Down diluat pentru sensibilitatea nordică și fason festivalier) și nu exclude nici neputința unui răzbunător nici mi-se-cuvinismul unei javre prinsă cu dânsa într-însa. Face ce-i drept personaje credibile și fix ne-senzaționalizarea traumei și răzbunării îl țin pe picioare.

mi l-as fi dorit altfel dar chiar și așa cum este tot e peste foarte multe arhausăreli similare. E mai mult meritul lui Maria von Hausswolff, care i-a filmat și Winter Brothers lu Palmason și care acilea face ceva la fel de valid dar radical diferit. Aici ea și cu Ingvar Sigurdsson (protagonist) țin pe picioare tot filmul în ciuda montajului și-a scenariului. Eu zic că este mare lucru.

Muzicile sună cam așea