Altfel de festivaluri: Divan și Filmul de Piatra

Și Divanul lui Dinescu și Filmul de Piatra sunt altfel de festivaluri. Mișto fix pentru că sunt diferite de ce se vrea și ce se poate face cu majoritatea festivalurilor autohtone.

Luna august a fost plină de festivaluri. După Anonimul ștacheta e destul de sus și pe agrement și pe selecție, dar se poate opina că e al dreacu de bine că viața festivalieră se continuă cum trebe, cu 2 evenimente care inovează și renovează din rutina standard de festivitate cinematografică aborigenă.

mijto id vizual anul acesta

mijto id vizual anul acesta

Divan s-a renovat. Se cheamă tot Divanul degustătorilor de film și artă culinară dar a înglobat un weekend de Craiova și-a dat cu mai multă importanță asupra spectatorilor. Adică există un camping la Portul Cultural Cetate  și al doilea weekend de la moșia lui Mircea Dinescu zice pa-pa la invitații festivalieri și oferă acces în clădirile de pe mal de Dunăre unor oameni din afara industriei care vor să vadă festival fără să stea la cort. Manevra e izbutită și ca implicare locală și la capitolul finanțare. Cu toate simpozioanele și colocviile cu personaje de pe la UCIN și CNC finanțarea de stat n-a excelat și avem de-a face cu un antreprenoriat interesant, care pornește la un eveniment și-l duce înspre platformă culturală capabilă măcar parțial să se auto-finanțeze.

arte-stradele-cu-instalatie-umana

arte-stradele-cu-instalatie-umana

Ce nu s-a schimbat este tematica. Nu zic de geografie, ci de temele anuale ale festivalului și simpozioanelor. Anul acesta am avut povești urbane din balcani.

mijto id vizual anul acesta

mijto id vizual anul acesta

Pe primul wekend s-au dat 4 lungmetraje la Craiova, într-o piață din centrul vechi. Death in Sarajevo al lui Denis Tanovic,  dublu-premiat la Berlinală (FIPRESCI și Silver Bear) era singura noutate dar Bal-Can-Can și Crossing The Bridge și Parada le văzusem deja, cu ani în urmă.

Death in Sarajevo e de fapt un Grand Hotel, doar că în loc de vedete glam adunate în melodramă gen ensemble-cast oferă un text cam tezist și rablagit despre Istorie și o metaforă facilă despre Europa de acum. Asta provine în mare parte din adaptarea unui monolog scris de un oportunist faker până peste poate, marele pseudo-filosof Bernard-Henri Levy. Tanovic dă ceva suflu uman peste platitudinile bășite ale lui BHL și câștigă puncte pe emoție și la credibilitate. Dar Tanovic nu a avut vreodată un mare fler vizual și filmul este mai mult un produs cu alură de TV movie decât vreun film de autor. Am avut chiar un puseu de regret apropos de Bal-Can-Can și mai ales de documentarul muzical al lui Fatih Akin, oricare ar fi avut mai multe de mișcat în mine la o revizionare decât filmul ăsta nou-nouț.

consiliul-local-craiova-sau-prefectura-sau-ceva-asemanator

consiliul-local-craiova-sau-prefectura-sau-ceva-asemanator

cRaiovaaaa

cRaiovaaaa

Și mdap, m-am preumblat prin Craiova, unde trunchiurile tăiate de copaci sunt mozaicate cu facebook și primăria (clădire veche și frumoasă) stă cam paraginită. Ah, a fost și un concert Maria Răducanu care i-a storcoșit emoționalmente pe olteni.

mozaicus-craiovensi

mozaicus-craiovensis

mozaicus-craiovensi

mozaicus-craiovensis

La Cetate am stat 3 zile. mai exact la Balta lui Păstorel. Locație nouă, cu gazebouri lacustre. De frumos n-a fost frumos tot timpul vreme frumoasă de plajă* DAR tocmai vremea aia dubioasă a dat un surplus maxim zăcutului pe sezlong și ascultatului de Radio Fun Bulgaristan sau cum s-o fi numit. Am început cu plaja pentru că la Portul Cultural plaja și masa sunt esențiale. Orice altă abordare ar fi ipocrită și festivalul mizează mai mult de mâncăruri d-alea memorabile și abrambureala aia cam pășunistă dar și cumva exotică a Dunării belite de soare. Să pretinzi cinefilie ziua, când e soare și plajă între două chiolhanuri nu-i chiar realist, și acilea Divanul ar putea învăța de la Anonim. Confruntat cu aceeași situație (prea mijto loc, cam greu să direcționezi festivalul către cinema când plaja e la o aruncătură de băț) Anonimul a dat seara în reluare cele proiectate și ziua. Așa plaja se vitează, filmele se văd și durata de festival efectiv crește (în noapte) spre binele comun.

port-cultural-cetate

port-cultural-cetate

port-cultural-cetate

port-cultural-cetate

La moșia Dinescu am mâncat excelent și am văzut decât un calup de scurtmetraje românești mute. Restul filmelor erau reluările primelor 2 zile din Craiova. Comedii xeroxânde de Chaplin și un bio-pic eroic despre Ecaterina Teodoroiu. Curiozități de arhivă care mi-au picat bine. Și primul film românesc color, un reportaj turistic despre Bucureștiul care pe atunci flutura de zvastici. Și abunda în flori. Probabil și urbea era foarte florală, dar și filmul care era chiar înduioșător în disperarea de-a vernisa pe peliculă color cât mai multe flori.

port-cultural-cetate

port-cultural-cetate

sat-cetate-3

sat-cetate-3

randon-piatra-neamtz

randon-piatra-neamtz

nea-Puiu

Victor Purice, gospodar

Chestia este că în astea 4 zile juma lucrurile au fost chiar optime și că de la Craiova la Piatra Neamț este fix un coșmar logic să te deplasezi. Dar m-am deplasat. Escală în București. PLM. Dar e al 3lea an în care Filmul de Piatra merită efortul. Din plin aș zice. Schepsisul cu festivalul ăsta de scurtmetraje este că e amical și fresh, fără fițe, fără personaje mult prea importante. Zero poluare, cum s-ar zice. E singurul festival care chiar e independent de marile instituții de cinema statale și asta îi dă ceva mai mult decât o alură intersantă. Îl face mult mai puțin tocit și mult mai vivace decât e de așteptat de la un festival de decât scurte. Senzația de ansamblu e de majorat al unor puști pe care cumva îl crashuiești ca să bagi silent disco cu Tatra Tea (niciun festival care merita respect nu ar trebuie să se fofileze de la TT) să vezi filme, zaci prin ștrand, primești cookies, vezi și mai multe filme, dezbați despre cine este și unde se termină filmul experimental, dai o fugă pân la piscină.

jtrand

jtrand

Filmele au fost destule (6 calupuri de competiție) și de data asta, deși am fost în juriu am reușit să mă organizez mai bine cu timpul și-am văzut și trei din proiecțiile** extra.

Blocul (Maria Șalaru) este un documentar compact (60 de minte) despre un administrator de bloc și cum folosesc ăia din bloc spațiul de locuit. Un film făcut corect și cu răbdare, din care se fac niște potrete de oameni, se pune mult umor din ăla sec de situație (și depozit de murături, și motor de lift, și suspiciuni despre comploturi fiannciare) . Nostalgii după comunism, amintiri, ambiții, suspiciuni. Fix genul de film care e greu de tăiat eficent dar care-a ieșit bine. Local, regizat de-o fată care s-ar putea să aibă niște cap bun de documentat și alte chestii decât un bloc din Piatra Neamț.

Dont Breathe (aka Omul din întuneric) a fost de fapt primul film pe care l-am văzut. Pentru că era seara și tocmai ce ajunsesem în prima zi de festival și mdap, chiar e cu totul altecva decât labele servite drept horror pe mainstream-ul american. De la 12 nopatea, la Cinema Dacia, cu sală plină și cum să zic mi-a mers la suflet nu doar filmul, dar și proiecția.

casa-jurnalistului-prezentz

casa-jurnalistului-prezentz

A treia proiecție a fost cu materialele filmate de Casa Jurnalistului pe parcursul alegerilor locale. Alea cu cei mai juicy dintre candidați, repsectiv independenții. Persoanje suficeint de WTF cât să fie de-a dreptul transcendentală experiență. gen aici și aci și iciașa și acilea.

congregatie-festivaliera

congregatie-festivaliera

final-de-festival

final-de-festival

filmele pe pe care le-am premiat și menționat ar fi astea:

Cel mai bun film de FICȚIUNE
40 de zile, regia Sorin Tanase | Un film fantastic, cu umor negru, care creează suspans în mai multe moduri. 2 studenți și o studentă se duc la bunica unuia într-un sat și dau George Mihăiță, care le oferă bomboane dintr-o cutie cu pisici, din aia vintage. THE HORROR. Chestia de plus e că avem film de gen (fantstic/horror) care experimenteazî câteva registre de groază și mister (de la cheap scares la chestii elaborate, de narativ și atmosferă) și-i ies bine.
Cel mai bun film DOCUMENTAR
Catlady – Bună ziua la pisici, regia Hedda Bednarszky | Un documentar care își alege cu curaj personajul și îl prezintă sprectatorului cu toate contradicțiile și vulnerabilitățile lui. Sau vulgaritățile, după cum am formulat eu din greșeală. E vorba de tipica femeie care are enjpe (ba chiar mai mult de 11) pisici în casă. Și despre cum se raportează ea la numărul de pisici și la percepția lumii despre chestia asta. N-a fost singurul documentar notabil, dar a fost cel mai reușit. Nu (musai) pentru că pisici, ci pentru că da, făcea un portret de personaj capabil să se explice și singură, dar chestia asta n-a lenevit nici regia nici montajul.
Cel mai bun film de ANIMAȚIE
Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva, regia Paul Muresan | Un film simplu dar plin de complexitate, intimist și nu în ultimul rând perfect ritmat. La filmul ăsta era o liniște totală în sală. Previzibil de la început dar dus atât de frumos și cu haos ritmat excelent prin el până la final că da, chiar în egală măsură dovadă de skill și cri de coeur. Bun.
Cel mai bun film EXPERIMENTAL
Samurai Fantasy, regia Andrei Răuțu | Pentru simplitatea cu care execută acest experiment simbolistic. Acu vreo 2 ani (cred) era un alt experimental, Kamera-Kiri parcă. Dacă vreț trofeul de film experimental la Piatra Neamț dați un titlu japonez la film, deci. Glumeam. Filmul ăsta cu struguri care sunt mâncați e de fapt cel mai clar și cinematografic dintre filmele experimentale. Ce simbolizează strugurii și dacă samuraii erau plecați la un bukake sau ceva nici că m-a interesat.
Cel mai bun VIDEOCLIP
Fierbințeanu – Tosa Inu, regia Fierbinteanu Gabriela | Un videoclip care utilizează inspirat colajul și sincronul.

the-pussy-overload-movie

the-pussy-overload-movie

MENȚIUNI:
Păstrătorii de rost, documentar, regia Razvan Sima | Pentru efortul reușit și salutar de a utiliza sound design-ul la realizarea unui scurtmetraj.

Acilea se cere elaborat nițel despre documentare, că au fost secțiunea de maxim interes a ediției ăsteia din FdP. Ca realizare tehnică ăsta este excelent. Mai are și sound-design cât nu au majoritatea lungmetrajelor românești. DAR face o greșeală pe care a mai făcut-o încă un film de documentar scurt din competiției. Prea multe personaje, când de fapt și de drept ar fi avut enorm de câștigat dacă tăiau lungimea la jumătate și se concentrau pe un singur personaj. E vorba despre Lucruri simple: acceleratorul de particule, care începea excelent. dădea dovadă de fler minimalist la ilustrații explicitant-seci, dar se pierdea în prea multe persoanje și prea multă vorbărie când de fapt și de drept fizicianul ăla de la început, care-și lasă cănile peste tot era cel mai util/agreabil/personaj dintre toți și ar fi putut duce un film mult mai mișto dar și ceva mai scurt. Alt personaj bine găsit a fost tipul cu rasta și regim de viață liber ca pasărea cerului din Vinovat de libertate. Ce nu a ieșit bine pe film este că impresiile de ansamblu (tipul ăsta e cool și ce viață mișto are) nu beneficiază de nicio informație. Niciun detaliu de personaj. Pus acolo, în van, cu rasta și juice-bar cu tot protagonistul e de fapt încapsulat într-o bulă, fără trecut, fără contact social. Ar fi mers de ficțiune, dar un documentar necesită și ceva informație despre personaj.

Încă un drum, documentar, regia Andrei Florescu | Pentru imaginea filmului, semnată de Ionut Rusu

Nu doar imaginea e bună, și subiectul e mijto: relația unui june cu dacia extrem de vintage (1973 parcă) pe care o primește la majorat de la bunică-su. Ce nu funcționează ține fix de durată, voice-over și modul în care filmul ăsta de la minutul 8-9 încolo pare mai mult un exercițiu de egocentrism narcisist decât un documentar. E păcat pentru că nu ăsta este scopul dar lungimea sabotează și cele mai sincere intenții. Asta se întâmplă aici, unde implicarea personală virează înspre egocentrism din cauza duratei iar bunicul pare utilizat mai mult de recuzită decât în vreun fel util și uman filmului (fiind mașina lui niște vorbe de-alea moșului ar fi picat excelent, mai ales la diluat din lungime și monotonia aceluiași voice-over).
Vise de vânzare, ficțiune, regia Vlad Buzaianu | Pentru modul admirabil în care cosntruiește, din scenografie și locații, o lume parelelă, imaginară și distopică.

E mai mult clip decât film, are imagini bune (și imagine bună) și e genul ăla de film pe care-l placi și la care înțelegi cam ce-a însemnat poducția în sine. Ce-l trage în jos este un final neinspirat, dar am zis, mi-ar plăcea să scotem 2-3 filme ca ăsta la producție și vizual pe an. Poate cu mai mult narativ, poate cu la fel de puțin narativ.
Căderea, ficțiune, regia Vlad Bolgarin | Pentru calitatea interpretării rolului lui Tolea.

Subiect din ăla foarte rusesc (undeva între supra-realism absurd și mare tristețe) dus destul de bine dar ținut cap-coadă de un actor care e și protagonist. Numele mi-a scăpat și atunci și acuma, scuze.

Cutia albă, animație, regia Mihai Pacurar | Pentru modul inovator în care utilizează culoarea, colajul și poezia pentru a creiona un univers fascinant și straniu.

Cel mai flashy film o arde extrem de bine dintr-o animație derivată de ocean-punk. Are voici de la actori din ăștia notorii și zvâc vizual, dar nu reușește să fie și cu narativul la nivele înalte. E bine că e foarte mișto la privit, e bine că unele din episoadele de acolo sunt valide și ca narativ (voice-over, ca să fiu exact) și e un debut foarte aplaudabil.

_________________________________________________

*dacă mai puneam un frumos acolo se resurecta din mormânt George Pruteanu.

** nuj cum fac puștii și puștoaicele din voluntariat dar la FdP proiecțiile ies brici. Nicio bâlbă. Asta e execelent, mai ales că nu sunt proeicții doar la Cinema Dacia, sunt și în piața mare.