Am fost la Waha și mi-a plăcut

E nițel bizar să scriu despre Waha pentru că nu sunt prea multe de spus. Nu pentru că nu s-ar fi întâmplat destule pe acolo, cât pentru că a fost fix cum și ce trebe să fie un festival.

Am avut niște dubii apropos de Waha. Ba chiar am avut și un plan de mers în fix același timp la Filmul de Piatra. Dar cum viața e complexă, prezintă nenumărate aspecte și te izbește cu rahaturi mai mari și mai mici am anulat cinefilia și fix când eram pe punctul de a-mi re-examina viața am aruncat orice dubiu apropos de Waha și efectiv, am fugit spre Hunedoara sau Harghita ca să psy la pădure.

Ce dubii puteam să am față de un festival de care absolut toată lumea care-a fost anul trecut n-a vorbit decâ de bine și doar de la excelent în sus? fix faza asta, că după ce un festival deloc mic și cu o agendă super-prietenoasă ajunge să fie popular o să se umple de plicticoși de la electric castle și de prolapsate de la neversea și de trepanați de la untold. Doi la mână era și faza cu pădurea: codu frate cu românu, dar eu prefer să dorm între pereți. deci da, am dormit în mașină. Și un regret sincer apropos de Filmul de Piatra, care rămâne festul meu de shorturi favorit și care, cum să zic dar în ipostaza de vulcan norois ultra-nervos în care eram zilele alea nu cred că mi-ar fi picat la fel de bine.

Deci da, am fost la Waha și mi-a plăcut sincer ce și cum se festivalește pe acolo. Fără branding și fără influensări, fără fițe penibile dar cu tatra tea și regele ciolan. capoeira și cafea bună.