Anonimul 2015: 40 de ore și 4 filme

Am ajuns fix 40 de ore la Sfântu Gheorghe ca să bag un ochi la Anonimul 2015. Am prins singura zi cu soare și am văzut și trei filme, deci a fost un succes.

Am ajuns pe fugă la Anonimul 2015. Eram curios apropos de festival și dacă tot avusese o selecție tentantă anul trecut în București, excursia asta până în fundul Deltei nu strica. Speram și la un bonus cu pelicani (de care nu am văzut). Am pornit de la ideea (care se va dovedi greșită) că este mai ușor să ajungi la Sf Gheorghe din Constanța decât din București. Deci luni dimineață, după un weekend de munci diurne și haotizări nocturne am încercat să mă îmbarc în singurul mijloc de transport la comun existent între Constanța și Tulcea. Un minibus care find sold-out am așteptat vreo 2 ore într-o bodegă de autogară din aia autentică. Odată o să scriu o nuvelă despre cum e să zaci mahmurel la o bodegă d-asta.

Murighiol

Murighiol

După vreo oră juma de microbuz am ajuns la Tulcea și a urmat un drum de vreo 40 de minute pân la Murighiol. Și vreo 3 ore juma de așteptat o barcă  să ne transporte în Sfântu Gheorghe. Sau mai exact pân lângă sat, în Green Village, aroganța de 4 stele după care le sclipoceau ochii festivalierilor cu ștaif acu vreo 10 ani. Chestia de notat este că datul cu barca rapidă e super fun și multă adrenalină în primele 15 minute, după care se instalează plictisul și evident discomfortul. pentru restul de minim 40 de minute de voyage voyage.

deci en bateau

deci en bateau

A se observa că în ciuda situației cumplite (așteptare prelungă de barcă) am fost totuși binevoitor și am decis să mă integrez în peisajul alcoolistic din Deltă.  De ajuns am ajuns fix la timp pentru lunch și mai ales pentru motivul principal al escapadei: The Lobster al lui Yorgos Lanthimos, filmul de deschidere.

Wow total și unul din filmele de top 3 pe 2015, haotizare absolută și fracturată, amalgam de obsesii frecventate asiduu de Lanthimos: limabjul și devianțele lui, societatea și presiunile care generează mutații. Un film atât de straniu și inconștient de curajos din formule și segmentări că pare extras din anii 70, nu din 2015. Un SF cum numa Houellebecq sau Brussolo ar putea scrie, care pulsează lent în ritmuri de hiroșime și marienbadzi.  Și nu doar Resnais. Prin Lobster bântuie fracturi și tempouri din marele cinema european. Limbajul ca alinenare, societatea ca alienare, hotelul ca alienare, pădurea caalienare, orașul ca alienare. Și totuși Lobsterul funcționează mai mult decât superb. Dincolo de prima impesie (Kill Me Please în versiunea lui Roy Andersson) discursul despre conformism și revoltă, revoluție și supunere e admirabil fix atunci când ar trebui să rateze: din personaje (suficient de bizare actoricește cât să necesite rapelul înspre Andersson)  și din cele 3 părți disjuncte stilsitic (hotelul, orașul, pădurea).

De revăzut, tot pe ecran mare. Pentru fetișul meu cu Lanthimos, pentru cinematografia lui Thimios Bakatakis, picturală și fie nordică, fie melancholică absolut genială. Pentru că Cinema.

A doua am mers pân la plajă. Apa era caldă, soarele era indecis, am zăcut vreo oră și m-am returnat pentru ca să văd scurtmetraje. Am prins un scurtmetraj finalndezo-danez excelent: Listen. Poveste super-efiecient scrisă, jucată și regizată despe o arăboiacă, translatoarea ei, tot arăboaică, fiul ei și polițaii dintr-o secție. Femeia s-a refugiat de furia soțului care i-a promis că o omoară, interpreta traduce greșit pentru ca să nu supere imamul, fiul își cheamă tatăl și dezastrul e iminent.  Uimitor de acerb și uluitor de eficient ca thriller și dramă.  4 animații aborigene: The Paper Bag, simpatic și metaforic, animat din cartoane. Povestea unui om de hârtie și-a pisicii lui. #cardboardpussy. Ușor suprarealist, foarte fun. Vulpea și corbul a fost prelucrare după fabula franceză și-a fost ok pentru grădinițe și ciclul primar. Altceva nici nu se poate face dintr-o prelucrare de Mălăele și Puric. Recunoștiință s-a dovedit foarte bun și foaaaarte apropiat din grafici și narativul metaforic de ceva vintage psychedelia. Doar că abordat cu sobrietate și impact maxim. Robot Love e sci-fi și computer 100%. În mod dubios ansamblul mi-a plăcut mai mult decât suma părților. Poate pentru că SF, poate pentru că e bine ținut din ritm.

piscina

piscina

După animații am executat niște piscinit la piscină și am văzut încă un scurtmetraj: Hoinari 89. Al doilea film al lui Andrei Răuțu după Ela Panda și madam mi-a cam plăcut, deși este alb-negru. Un episod de revoluție (un tip îl duce pe altu, rănit, spre un spital) bruiat de o secvență de jaf la magazinul de pantofi și finalizat cu o conversație la masă, în bucătărie. Corect filmat, ba chiar cu ceva inspirație și citibil ca expozeu despre cum ne raportăm la momente și evenimente din societate și istorie.

Hoinari 89

Hoinari 89

Dacă tot aveam zero șanse de vizualizat pelicani am zis că măcar niște contact cu viața aborigenă să am și eu, deci am purces până în sat la Sfântu Gheorghe. Un sat tipic de deltă, probabil cu ceva mai mulți bani pentru că e în vecinătatea lui Green Village. Multe vaci.

De la orele 16, film rusesc. Chaiki (adică pescărușii, dar fără vreun cehovism) foarte frumos vizual și foarte pictografiat din cadre d-alea destul de impecabile. Film rusesc, cinemau pur, bellezze multe, story dus în plan secund (despre o soție de braconier piscicol și modul în care nu-i chiar bine primită de familia soțului până ce survin niște chestii) și niște abordări destul de apropaite de raionul de vederi cât să fie și memorabil și extenuant de lent. Ca debut însă un film redutabil.

Spre seară concert Plurabelle și mai apoi ploaia care vine fix peste București Non-Stop, unul din noile filme ale lui Dan Chișu. Deci din ultimele rânduri doar juma de ecran vizibil (din cauza la umbrele) dar în mod miraculos oamenii stau cuminți. Eu am zis pas, poate-l văd pe ecran mare, poate pe micul ecran, dar măcar să-mi fie 100% din ecran vizibil.

La Lumea e a mea ploaia se oprise. Filmul despre adolescenți al lui Nicoale Constantin Tănase e un debut excelent și cel mai feroce film cu adolescenți scos de cinema-ul nostru românesc în ultimele 3-4 decenii. Schepsisul e multiplu, dar în primul rând toți adolescenții din povestea asta  sunt jucați de adolescenți, deci penibilismele de prin selfie și de pe la licenii în alertă (și restul filmelor cu liceeni de 34 de ani și liceence de vreo 29) sunt fentate cu brio. În al doilea rând Lumea e a mea are o protagonistă foarte bine scrisă (scenariul Ralucăi Mănescu e brici și la sentiment și la realism și la empatii cauzate elegant), și excelent jucată (Ana Maria Guran merită toate aplauzele pentru rolul ăsta). Povestea e din zona Furia și LoverBoy, doar că fiind mult mai centrată pe personajul principal feminin (decât LoverBoy) și deloc tentată să-și privească de foarte sus personajele (cum face Furia) puntează mult mai bine: s-a apaludat și strigat peste film, chestie care să fim sinceri nu se întâmplă prea des (ca să nu zic deloc) la filme românești puse în fața unui public românesc.

Scurt pe doi și ca să nu fie spoilere: o fată se îndrăgostește, se bate, fură bani din casă, se fute, se duce la party. Nimic sofisticat din poveste (decât poate halucinațiile acvatice care punctează ocazional războiul cu toată lumea al personajului) dar realismul e  empatic, nu mizerabilist, regia e uimitor de forțoasă și eficientă și dialogurile sunt fix ce pune tinerimea cu bacuri neluate pe interneturi. Singurul film românesc care aș zice că TREBE văzut pe 2015.

A doua zi am făcut drumul înapoi spre capitală cu Barca și mașina. Ploua deja mizerabil.

Acuma Anonimul s-a terminat, palmaresul este ăsta:

Cel mai bun scurtmetraj străin:  LISTEN, regia Hamy Ramezan si Rungano Nyoni (Danemarca- Finlanda).
Cel mai bun scurtmetraj românesc: DISPOZITIV 0068, in regia lui Radu Barbulescu
Trofeul ANONIMUL 2015 (pentru lungmetraj) s-a acordat filmului LUMEA E A MEA, in regia lui Nicolae Constantin Tanase.

Premiul Ovidiu Bose Pastina, oferit de Fundatia Anonimul, pentru filmul NU EXISTA-N LUMEA ASTA, regia Andreea Valean