AREST: comunism, crime și afișe

Arest-ul lui Andrei Cohn este un film deloc distractiv, foarte solid și din păcate extrem de necesar.

Arest ia 2 personaje si-i lasă într-o celulă comunistă, cât unu (Iulian Postelnicu) să-l zdrelească în bătaie pe celălalt (Papadopol) după ce i-a aplicat niște zdrelire psihologică. Evident suntem în timpul comunismului, evident că nu zice nici de Gheorghe Ursu nici de fenomenul Pitești dar astea sunt coordonate. Ce nu-i evident este că Cohn își asumă un discurs despre slugărnicie, obediență lașitate și colaboraționism din care nu reiese deloc că ”toți am fost victime”. Pentru că unii au fost complici, pentru că unii au fost criminali, pentru că nu am exterminat la revoluție niciun jeg și nicio jegoaică, iar acuma beizadeii iși fac pamplezirurile în timp ce un cor de idioți utili scot cărți de critică a filmelor românești și se plâng că vai, ce-i domne cu atâta anti-comunism. Adică uite fix de aia este o datorie să ne amintim comunismul așa cum a fost. Dincolo de inevitabilele nostalgii toxice, cu  cadavrele și mentalitățile, torționarii și turnătorii. Care ete, că au dus-o foarte bine. Ba chiar au fost șefi de stat, prezidenți ai românicii pentru o mare parte din ultimii 30 de ani. În contextul în care se ridică socluri pentru zdrențele comunismului (nina cassian, muorții mă-sii de târâtură stalinistă, lăsată să vomite căcăt din ea și linsă pe curul ei scofâcit de jegoasă) un film ca Arest, foarte greu digerabil (pentru cele care se întâmplă, nu pentru că ar fi prost făcut) devin filme necesare. În ultima vreme urăsc sintagma asta, ”film necesar” și nici înainte nu-mi era prea dragă.

Arest-ul face ceva riscant: trece spectatorul dincolo de șoc și oroare, de milă și revoltă înspre silă. Cohn  și-a asumat asta într-un meeting cu publicul la Anonimul și fix refuzul ăsta de-a oferi monumenalite și eroism victimei face ca filmul ăsta să fie mult mai mult decât un torture porn. Arest este despre insuficiența (mai bine zis insuficienta verticalitate) a nației ăsteia. Și-n raport cu propria perrsoană și în raport cu propriul trecut. Mai că-ți vine să le dai un  Herta Muller la toți papagalii telectuali cu papion și aere de dizidență de atunci și de acum.

Arest e crâncen și nici nu ar fi avut cum să fie altfel. E reminder despre ce-a însemnat de fapt comunismul, este un tur de forță pentru Andrei Cohn și  îl confirmă (printr-un rol de abjecțiune umană admirabil jucat) pe Postelnicu drept un actor mai capabil și decât generația lui Papadopol și decât mare parte din ăștia mai tineri. Un film de studiat (pentru că actorie și pentru că istorie*) nu un film de savurat.

Also, Arest are un poster superb dar complet nepotrivit. Da, finalmente foloseste cineva grafică de talent și culoare de impact pe un poster de film și da, mie-mi pute asocierea. Pentru că induce într-o foarte eroare un om care-l vede pe stradă, de aia.

 

de încheire vă las cu asta pentru că vai, nu m-am putut abține.

 * nu, filmele de ficțiune n-au absolut nicio treabă și nicio datorie cu istoria. Dar istoria se învață din filme. în paradoxul ăsta joacă fix natura cinema-ului, de-a înregistra și de-a reprezenta. și de-aia războaiele culturale sunt centrate pe film și toate serialele sunt atât de pline de propagande că distanțarea e necesară.  pentru că ”spectacolul de cinema” aducce omul mai aproape de maimuță, nu mai aproape de academician. cum era când un personaj fictiv cu VAGIN EROIC salvează umanitatea în mini-seria Chernobyl DAAAR pe unele jegoaice le durea că de ce nu-s negri pe ecran. era retardat. la fel, este retardat să ceri adevăr istoric de la filme de ficțiune. în mod moralmente necesar, cu documentarul lucrurile stau fix invers: de un deceniu încoace mai straniu decât ficțiunea și mai fakenews decât orice facenews.