Cele mai bune filme de groază din 2013

Cele mai bune filme de groază, oroare psihoze violente și mister din 2013 sunt în număr de 13. Or fi mai multe, dar eu cu astea am rămas zbătându-mi-se prin cutia craniană la finalul anului.

2013 n-a fost un an rău pentru horror. Ba chiar a fost mai bun decât ar fi fost de așteptat. Cum tot mă uit cam mult prea mult la filme horror în general, aș concluziona câte ceva despre starea filmului de oroare, dar pentru început: top 13 horror movies 2013.

#13: Cult (Kôji Shiraishi)

Cult By Kôji Shiraishi

Cult By Kôji Shiraishi

Subiect: Deloc original. Niște duduițe nipone care se dau posesoare de puteri paranormale sunt selectate pentru un documentar (sau reality show) despre case bântuite, exorcisme și alea-alea. Ajunse, împreună cu un călugăr (sau preot, oricum ceva afiliat la religia aia care-o fi ea a Japoniei) și echipa de filmare la primul loc bântuit, se constată următoarele: locul chiar e bântuit.

Chill factor: L-aș pune la toți ăia care se dau fani de Paranormal Activity ca să se cace pe ei. Cult nu e deloc cum s-ar crede (cu cheap scares și boarfe proaste care se sperie de piese de mobilier și fantoma vreunei cretine care vrea răzbunare). Are un suspans atent construit care  nu trișează nicio secundă. Știi că urmează ceva nasol, vezi ceva nasol și ceva-ul ăla nasol rămâne acolo  și  e chiar disturbant. Fără tăieturi de montaj super rapide, pentru că oricum ce se vede este atât de abstract și din alte lumi că ți se cam fac perii măciucă.

Cult By Kôji Shiraishi

Cult By Kôji Shiraishi

De văzut la pachet cu Noroi (click pentru link către youtube unde e tot filmul) aka the Curse, alt produs foarte eficient semnat de Kôji Shiraishi.

Bonus, o plăcere foarte vinovată (decât trailer, din păcate): Reipu Zonbi adică Rape Zombie. Care este exact cum zice și titlul  dement și sexploitational.

#12 Dark Touch (Marina De Van)

Dark Touch

Dark Touch

Subiect: O ploadă rămasă orfană (după ce-și lichidase cu telekinezie părinții și frățiorul nou-născut) este, din mila unei polițiste și a unei psiholoage (la rândul ei gestantă) și a unei unor vecini (și ei cu copii), relocată în casa ăstora. Dar ploada are niște sechele dubioase și planuri genocidale. Marina de Van se arătase deja interesată de chestii tenebroase (Dans ma peau și Ne te retourne pas), dar ăsta e primul ei film reușit.

Chill factor: E ceva mai mult decât încă o prelucrare după Carrie, pentru că nu sunt în joc doar telekinezia și traumele ploadei. Atmosferă apăsătoare și tenebroasă, foarte just calibrată demnă de laude. Plus o ilustrare foarte cinică a proverbului <<drumul spre iad e pavat cu bune intenții>> în care instinctele mămoase ale unor proaste aduc ditai masacrul asupra unui orășel anost.

Dark Touch

Dark Touch

De văzut la pachet cu: The Children, indiscutabil cel mai fucked up film de oroare cu plozi.

#11 Open Grave (Gonzalo López-Gallego)

Open Grave

Open Grave

SubiectUn tip se trezește într-o groapă plină de hoituri. Amnezic fiind trebuie să-și elucideze și relația cu niște idivizi peste care dă într-o cabană și rolul în niște crime pe care conform unor flashback-uri dubioase le-a comis. Prin pădure sunt alți oameni. Care nu sunt chiar oameni.

Chill factor: Mai mult thriller identitar cu amnezie și twisturi, decât horror pur-sânge, Open Grave funcționează admirabil de eficent. Am scris pe larg despre el acilea.

Open Grave

Open Grave

 De văzut la pachet cu: Unknown, care e cam același lucru, dar în genul thriller pur-sânge.

#10 Portrait of a Zombie (Bing Bailey)

Portrait of a Zombie

Portrait of a Zombie

Subiect: În Irlanda, după niște cazuri nu chiar disparate de zombieficare o echipă de filmare tânără, entuziastă și lipsită de scrupule se amplasează acasă la o familie care își tine fiul mort-viu legat de pat. În speranța, foarte înduioșătoare și cumplit de deșartă a păstrării unui mod de viață normal, poate chiar a unei căsătorii între fiul flămând după cărniță de om și iubita lui gravidă.

Chill factor: Gore avem, umor și ironie de asemenea. Cum filmul este mockumentar și foundfootage, numai înspăimântătoriu nu este. Deși conține o secvență antologică cu foetus foarte proaspăt. Pentru un low budget, PoaZ are neașteptat de mult stil vizual (care vine dinspre, believe it or not expresionism german) și mai are și bunul simț maxim dea face oroarea din mahciaje și mațe, nu din computer.

Portrait of a Zombie

Portrait of a Zombie

Rudele cinematografice: Zombie Honeymoon, Das Cabinet des Dr. Caligari, Cannibal Holocaust.

Bonus: un making of

#09 All Hallow’s Eve (Damien Leone)

All Hallows Eve

All Hallows Eve

Subiect: La întoarcerea de la Trick’r’Treat, dădaca descoperă printre bomboanele primite de cei doi plozi un VHS pe care sunt momente disparate de teroare low class și almost no budget. Protagoniști sunt iconuri din pantheonul genului horror: un clovn sadic, un extraterestru, niște demoni. Clovnul vrea însă afară din tv. 

Chill factor: Extrem de mare. AHE reduce la esențial un întreg gen și face rahatul bici într-un mod fabulos. Cu scenariu rudimentar și FX-uri foarte ieftine, teroarea se face (și se face teribil de eficient) din regie și montaj.

All Hallows Eve

All Hallows Eve

Rude cinematografice: Clownhouse-ul lui Victor Salva și Killer Clowns from Outerspace.

#08 Frankesntein’s Army (Richard Raaphorst)

Frankensteins Army

Frankensteins Army

Subiect: În timpul WW2 o brigadă de elită sovietică (dotată și cu cameraman, că e found footage, FFS) trebuie să captureze un laborator secret amplasat sub o biserică din Polonia (parcă). Sunt capturați ei, și devin subiectul experimentelor minunate ale unui profesor dement, care utiliza hoituri reanimate și piese metalice pentru a crea soldați perfecți.

Chill Factor: E vorba mai mult de fantezie cu cyborgi cam steam-punk și cam fetishizați. Deci scare factor aproape nul. Dar scenariul încearcă (și reușește) mult mai multe decât ar fi de așteptat de la un found footage din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Entertainment pur și fetish item pentru zona de cyborgeală transgresivă.

Frankensteins Army

Frankensteins Army

Rudele cinematografice: Hm hm, Vampire Girl VS Frankenstein Girl și Versus, japonezării defecte. Cu care nu are multe la comun, dar filmul ăsta este atât de fuckin awesome că nu are vreun fel de comparații. Mai ales că iese complet din standardele generale aplicate la nazisploitanurile cretine apărute ca ciupercile după ploaie de la Inglorious Batards încoace.

 #07 Sightseers (Ben Wheatley)

Sightseers

Sightseers

Subiect: Ea și el se întâlnesc și pleacă în vacanță cu rulota ca să vadă atracțiile tustice retarde presărate prin mocirlele englezești. După care se apucă de lichidat alți turiști. Oameni mai buni, mai reușiți în viață decât ei. Un love story criminal și excepțional în care frustrările și gelozia fac regulile.

Chill Factor: Punctat cu niște umor negru, Sightseers nu este nici foarte grafic, nici prea over-the-top. E aroape realist și asta este foarte perturbant. Adică da, oameni din ăștia ratați și abuzați chiar există. Și totuși par cumva mai umani decât o bună parte din victimele lor.

Sightseers

Sightseers

Rudele cinematografice: evident că Bonnie & Clyde, dar și The Boys Next Door și de ce nu Honeymmon Killers.

#06 Thanatomorphose (Éric Falardeau)

Thanatomorphose

Thanatomorphose

 Subiect: Ea se masturbează și putrezește într-un ritm destul de alert. Ei o vizitează în scopuri sexuale, nu chiar atenți la faptul că ea a devenit un hoit ambulant.

Chill factor: Putreziciune alertă și carnalitate al dracu de bine (as in erotic) puse pe film. Disturbant că poate genera și senzații de vomă și mâncărimi în zonele inghinale. Un film epocal în sensurile în care carnea (vie sau putrezindă, no matter) nu a beneficiat de o reprezentare în halul ăsta de erotic subversivă de ceva timp.

Thanatomorphose

Thanatomorphose

Rudele Cinematografice: Pentru ăia mai sensibili ar fi Contracted, poveste cam foarte similară dar americană de serie B, cu mai puțin ambiț și cu mult mai puțină nuditate. Pentru amatorii de arthouse e Halley, care urmeză chiar acuma.

#05 Halley (Sebastian Hofmann)

Halley

Halley

Subiect: Un paznic bătrâior de la o sală de muscle&fitness mexicană începe să putrezească. Tocmai când patroana, nici ea tânără se arătase dispusă la mai mult decât o amicițe la locul de muncă.

Chill factor:  Ca tot cinema-ul mexican de școală nouă, Halley este rece, lent, compus din cadre perfecte. Care fac Cinemau dar care cam taie din oroarea viscerală a descompunerii. Ce accentuează impresiile puternice este protagonistul, destul de bine construit din detalii din alea anoste ale vieții (și morții) de zi cu zi.

Halley

Halley

Rude cinematografice: în mod cert Lake Tahoe, în mod pervers Ulrich Siedl.

intermezzo:

Les Revenants, cel mai bun serial de groază și mister din 2013. Francez, cu opt episoade și niște story arch-uri demne de tot respectul. Despre niște morți care reapar, vii și bine-merci în orășelul montan în care locuiesc rudele lor. Nu sunt zombie, nu au ieșit din vreun mormânt. Pur și simplu reapar în hainele în care au murit cu ani în urmă. Și liniștea se duce dracu la modul absolut. Nu doar din cauza unui serial killer care e resurectat, ci și din cauza pentru că din seria tocmai treci foarte greu de durere după ce-ai îngropat pe cineva iubit și hopa, reapare în peisaj ca șă-ți facă zdrențe nervii și existența.

Excelentissim serial, revin cu un post mai prelung când oi avea chef și timp…

les-revenants

#04 A Field in England (Ben Wheatley)

A Field in England

A Field in England

Subiect: Pe un câmp, undeva în Anglia din timpul Războiului Civil (1600 și ceva, pare-mi-se) niște indivizi caută ceva. Ceva cam alchimic și metafizic. Au niște raporturi de putere foarte nasoale dar nu atât de stabile pe cât s-ar crede inițial între ei. Și mie nu mi-e chiar clar dacă au găsit ce căutau sau dacă tocănița de ciuperci era tainted cu ciupercuțe magice.

Chill factor:  Al patrulea lung-metraj al lui Wheatley e și cel mai arthouse (cred că individul a văzut Bella Tarr in heavy rotation) și cel mai disturbant. Chestie deloc ușor de făcut mai ales că și Kill List și Sightseers aveau momentele lor de nasoleală maximală. Dar acilea nu-i deloc vorba de momente, problema se pune dintr-un ghem de senzații deloc facile și în niciun caz solare pe care filmul le orchestrează cam genial. Psihoze tenebroase en plein air.

A Field in England

A Field in England

Rudele cinematografice: Filmele alea prealungi ale lui Bella Tarr foarte frumoase  foarte alb-negru în care nu se întâmplă de fapt nimic (logic) și Antarctic Journal ăsta corean care e mai puțin arthouse și mult mult mai dark. Apropos, A Filed in England este singurul film în alb-negru din 2013 care nu e o vomă plină de pretenții. God,cât detest fake vintage-ul ăsta recent, fie că-i vorba de The Artist, fie că e Frances Ha(i la căcat hipsteric), fie că e Blancanieves cea amețită de bășini de toreadori.

#02 Maniac (Franck Khalfoun)

Maniac

Maniac

Subiectul: Un colecționar de manechine de vitrine se pune pe scalpat femei și femeiuști pentru a-și orna colecția cu perișori veritabili. Până dă de o demoazelă fotografă care, având și dânsa o pasiune pentru manechine vintage, îi pică instant cu tronc.

Chill factor: Miza era mare de la începuturi. Remake al unui film de underground newyorkez optzecist devenit între timp și pe bună dreptate cult item. Khalfoun face o alegere radicală și filmează totul din POV al asasinului. Manevra reușește maxim și dincolo de feelingul de Smack my Bitch up versiunea de lung-metraj, POV-ul pornifică crimele și, ay caramba, suntem în mijlocul teritorului ălui fabulos <<vai, nu, cum să filmezi așa ceva în halul ăsta de percutant!!>>. Maniac-ul nou își depășește din plin și din toate părțile originalul.

Maniac

Maniac

De văzut la pachet cu: Pawnshop Cronicles și Sin City, filme în care Eliajah Wood face cu brio masiv roluri de psycho.

#02 The Weight (Kyu-hwan Jeon)

The Weight

The Weight

Subiect: Un cocoșat TBC-ist angajat la morgă care mai face un ban pe seama necrofililor din cartier își vede viața dată peste cap odată cu reapariția în piesaj a scârnei de frate-su, travestit isteric care vrea să scape de propriul penis ca să fie și mai femeie.

Chill Factor: Păi cam toate ororile din tragedia greacă (handicapați fizic și handicapați sexual, incesturi, necrofilie, crime, destinul și hubrisurile, etc) plus un posibil love-story (cu femeia care spală pe jos). Cocoșatul de la Notre Dame în versiune necro. The Weight cântărește cam cât toate Kim-Ki-duk-urile la un loc, deci se recomandă antrenament. Mai ales că nu-i horror, e dramă arthouse care nu face risipă vreo secundă de nemernicii umane morale biologice sau sexuale. Arthouse, baby!

The Weight

The Weight

Rudele cinematografice: Cinema-ul corean per ansamblu, textele lui Emile Zola (pentru care coreeni au, în mod deloc surprinzător o mare pasiune), și – de ce nu – Gruz 200. 

#01 Found (Scott Schrimer)

Found

Found

Subiect: Un puști descoperă că fratele lui adolescent are un hobby deloc obișnuit, recte decapitarea de negri și negrese. Lucrurile se exacerbează  nu din cauza capetelor din geanta de bowling, ci datorită colegilor de la școală care sunt răi cu juniorul, iar frații iau niște măsuri radicale.

Chill factor: Maximal, dar nu e vorba de sperieturi. Found e hardcoreală pură nediluată de vreun compromis care să dea și la spectator nițică speranță în umanitate și nu, <<binili nu învinjie>> Pentru că acilea binele nu există decât pe post de ipocrizie burgheză a unor părinți incompetenți. Asta nu înseamnă că personajele nu sunt bine scise și jucate. Sunt brici, iar ororile funcționează pe vreo trei nivele: filmele horor (serie B și Z) la care se uită cei doi frați, fricile ăluia micu’ (deloc cert că fratele adolescent nu-i va lua și lui gâtul ca să-și păstreze secretele) și finalmente acțiunile din realitate.

Found

Found

Rudele cinematografice: Excision și atât.

Deci cum fu horror-ul în 2013?

  • Remake-uri mai puține. Ba chiar în 2013 s-a întâmplat unul din cele mai bune remake-uri făcute vreodată: Maniac, mai bun decât originalul. Dar asta este accidental. Media e totuși nițel mai sus chiar și la re-vomări și re-filmări ale unor filme care erau bine așa cum erau ele. Carrie e obscen de inutil dar funcționează ca film (care nu aduce însă nimica nou și nici de atenție la detalii nu este în vreun fel capabil), Evil Dead-ul e mult mai bun decât originalul ăla păduchios & păduros, dar tot film prost se cheamă că este. Evident trebuie menționat cel mai abject remake din 2013: We Are What We Are care hidrocefalizează un film mexican splendid de crâncen și deloc dispus la explicații sau compromisuri. Care abundă în versiunea americană.

Până nu uit: Fist of Jesus, unul din cele mai bun scurtmetraje horror de 2013 e integral pe youtube

Și apropos de scurtmetraje, anul 2013 a fost plin de omnibusuri mai mult sau foarte mult disprețuibile. De la abjecțiuni cu ceva ambiț dar prea puține “piese” bune (The ABCs of Death) până la scârne lipsite vreun merit cu excepția unui nihilism de poseri (The 5 Senses of Fear) Cele mai văzubile au fost Horror Stories (din Coreea de Sud, cu o piesă splendidă, recte Ambulance to the Death Zone) și VHS 2 (din care există tot o singură chestie memorabilă dar nu chiar excelentă, Safe Heaven al lui Gareth Evans). Deloc surprinzător, pe cel mai lowbrow dintre ele l-am pus în top. Pentru că este și cel mai eficient.

  • Sequel-uri cam de căcat. Dar și ele mai puține. Singurul acceptabil e Curse of Chucky, care e mai mult remake la Lady in a Cage decât reboot al francizei. Texas Chainsaw-ul cu 3D cu tot are și  story și ceva mize (evil runs in the family, iar boarfeta care supraviețuiește este una dintre cele mai detestabile -la modul asumat din scenariu- boarfe din istoria genului horror) dar e mai mult paralel-quel și reboot decât sequel. Noile activități paranormale, insidioșenia și mai ales The Last Exorcism 2 sunt jeguri, cu jegoșenia absolută fiind sequelul inutil, cretin și deloc scarry de la Ultimul exorcism.
  • Moartea semantică a zombie-ilorDacă era cumva anticipabil că după Resident Evil și mai ales după the Walking Dead, morții-vii vor deveni vaca de muls bănuți a shithollywood-ului, mă jur că nu mă așteptam la tsunamiuri de căcat ca World War Z și mai ales Warm Bodies.  Din avataruri pentru marea masă amorfă de consumeriști burghezi imbecilizați,  zombie au devenit brusc sinonimi cu un fel de x-meni, recte avataruri ale minorităților (sexuale, culturale, suferinde de handicapuri la creieri) care trebe tolerați și salvați. Nu mai exterminăm pe nimeni. No. Alteritatea nu mai e a ălora care fug cu elicoptere dar nu mai au unde fugi, ci e a zombie-ilor. Schimbarea asta de paradigmă a genului e scabroasă. Nici apocalipsele cu zombie nu mai sunt ce-au fost. Pe bune. Nimic nu mai e disperat, final, feroce. Nimic nu mai e dezolant sau doamne ferește, gore. În WWZ nu curge decât trei picături de sânge, FFS. De vină e goana după rating-uiri accesibile minorilor și mai ales după lărgirea demografică în sensuri sexuale. Să vină și plozii care nu au voie să vadă mațe sau doamne ferește țâțe și femeiuștile care de fapt ele săracele nu se uită la filme de groază și homosexualii ăia mai firavi care leșină la sânge să dea banii pe bilet. Deci World War Z & Warm Bodies exact de asta au fost făcute. Ia uite, Brad Pitt, drăguțul de el salvează lumea de la apocalips. Ia uite, puletul ăla mucilaginos se iubește cu parașuta aia mică, ce frumos, ca în Romeo și Julieta. Varianta scat.

– apropos, niște making off de la Day of the Dead, că nu zisesem nimic de Romero:

Nimic nu mai e atât de teribil apropos de morții vii (ca sursă de mayhem și de apocalips). Cretinii întorși din morminte nu sunt de fapt  un pericol atât de mare și trebuie integrați în societate (miza pentru câteva seriale, gen In the Flesh, Les Revenants și inevitabilul lui remake americănesc) în numele hidrocefaliei tolerante. Dar mizele se mută pe individual și pe moartea vie a corpului și-a minții. Ca efect de recul pervers la disoluția a tot ce înseamnă un Zombie  pur-sânge, body horror-ul se resurectează prin subterane. Prin drame individualiste în care mintea se dereglează mai încet decât carnea. Contemplrea propriei morți, o chestie mult mai disturbantă decât contemplarea morților vii care se mișună prin mall. O temă deloc nouă (Andrew Parkinson a făcut deja de ceva timp  două filme cam bune și foarte low-budget tema asta:  I, Zombie – the Chronicles of Pain și Dead Creatures). Trei filme de 2013 contemplă moartea corpului și descompunerea a-la-long: Thanatomorphose, Halley și Contracted. Două din ele sunt în top.

– apropos, I, Zombie e integral pe online:

Galeria de postere

top horror movies 2013

Well content goes here