Cele mai bune filme din 2013 (doi)

Cele mai bune filme din 2013 se întoarce ca să se și termine. Era și cazul că deja au intrat calendarele și agendele pe 2014 la reduceri. Deci (primele)  17 filme de top redutabile și memorabile.

Până la top am de zis decât o chestie: regret că nu am văzut mai multe filme coreene, franțuzești și latino-americane. Asta este, reglăm pentru 2014. Enjoy. Pozițiile 18-35 acilea.

#17: A Field in England

a field in england

a field in england

trailer

Deja prin topul de horror, singurul film alb-negru din 2013 care e Film, nu bășină plină de pretenții.

Problema se pune dintr-un ghem de senzații deloc facile și în niciun caz solare pe care filmul le orchestrează cam genial. Psihoze tenebroase en plein air.

#16: Maior

maior

maior

trailer

da, am zis cam ce-i bun (si ce-i prost) la el

Maior este Film Rusesc. Adică feroce și teribil și vizualmente impecabil. Yuri Bykov vine din direcția hardcorismului extrem al lui Balabanov și dinspre umanitatea confuză dar sinistră de pe la Loznitsa. Și face un film din alea care cu minusuri indiscutabile care merită în mod cert văzut.

#15: Maniac

maniac

maniac

trailer

Dincolo de feelingul de Smack my Bitch up versiunea de lung-metraj, POV-ul pornifică crimele și, ay caramba,  Maniac-ul nou își depășește din plin și din toate părțile originalul. Bonus: OST-ul filmului și al anului 2013. Care cam șterge pe jos cu Drive și coloana lui sonoră, atât de fucking awesome este.

#14: Prisoners

 prisoners

prisoners

trailer

Prisoners este în liga aia de filme bune despre lucruri nasoale pe care le comit cetățenii americani atunci când le dispar plozii și au finalmente ocazia și scuzele morale pentru torturi & sadisme (foarte compatibile cu rugăciunile lor inutile și creștinismul lor de baltă). Dacă ar fi fost ca Mystic River și Gone Baby Gone ar fi fost Dramă, dacă ar fi fost ca precedentele filme ale lui Villeneuve ar fi fost Tragedie, dar e mai mult cum e Killing Them Softly, adică diagnostic. Un diagnostic deloc flatant care se finalizează ambiguu, cu o Rosemarie Fritzl (jucată de Maria Bello) incapabilă să fie altceva decat o boarfă și cu un polițist (Jake Gyllenhaal) poate capabil să își facă loc si pentru un al treilea deces pe conștiinta lui războinică. Nici Vulverinul nu joacă deloc prost.

#13: The Eternal Return of Antonis Paraskevas

the eternal return of antonis paraskevas

the eternal return of antonis paraskevas

trailer

Un vedet TV se izolează mai întâi în portbagaj de maşină şi apoi într-un hotel pustiu. Este extrasezon, protagonistul este claustrat, ascuns, singur cuc. Şi printre pliantele turistice, statuile faux-antique şi dvd-urile franţuzeşti cu bucătărie moleculară  domnul Antonis Paraskevas începe nu să devină măcar niţeluş priceput la spaghete moleculare (după cum spera şi persevera) ci debil, dement, cu psihicu în colaps. Ros de pustiul din hotel şi de succesul aghiotantuluil său de la matinalul Tv (care după ce i-a tot deplâns dispariţia a reuşit, în mod cursiv şi chiar cu mare succese la public să ia locul), nenea Paraskevas începe să-şi dea seama că ireparabilul s-a produs: el, cel mai mare, cel mai bun, cel mai de neînlocuit tocmai ce-a fost înlocuit. Studiul cu tăişuri foarte ascuţite nu ia în colimator doar cultul propriului vedetism ci şi nişte chestiuni fundamentale despre nefastul moment actual din psihicul, istoria şi moravurile greceşti. (tot din AperiTIFF, aș adăuga că ăsta este al patrulea -cred- și ultimul film regizat de o femeie, Grecoaică, producătoare a lui Alps & Kynodontas).

#12: I Declare War

i declare war

i declare war

trailer

WOW. Filmele cu plozi sunt de obicei infecte și pline de scârnăvie dulșagă. Deci I Declare War vine de absolut nicăierea (sau dinspre Lord of the Flies, cică) și hardcorizează la maxim un panseu foarte bine calibrat despre natura omului și natura violenței. Mecanismele ei. Chestia absolut dubioasă este că după niciun standard grafic filmul nu-i violent. Niște puști se joacă de-a războiul într-o pădure. Unul dintre generalii de gen 12 ani  își dorește cu mult prea multă disperare să câștige războiul, o fată vrea să ia și ea parte la ostilității. Odată încălcate Regulile & Jurămintele demne și solemne, hell breaks loose. Și toate astea sunt impecabil tensionate și din text și din regie și din acting. Doi regizori care se cer investigați: Jason Lapeyre și Robert Wilson (mai ales ăsta, ultimul care-a comis încă un film genial, Dead Mary, horror foarte menționabil).

#11 Paradise: Hope

Paradise Hope

Paradise Hope

trailer

Paradise: Hope, a treia bucată de triptic feminin al lui Ulrich Seidl. Una dintre cele mai under-stated și probabil under-rated povești de dragoste din 2013. Ea e balenuță cu creieri de găinuță, are 13 ani și 130 de kile. El are vreo 50 de ani și vreo 50 de kile, e slăbănog cu păr pe piept și stetoscop la gât. Și încearcă să se abțină. Dar ea îl iubeste și el nu se abtine. Nu stiu dacă e frumos sau nu dar in mod cert e cumva emoționant. Încheiere demnă pentru trilogia Paradisurilor care debutase sublim dar se fleoșcăise în partea a doua. Un bonus pentru fanii lui Seidl care nu au văzut încă filmul.

#10: Found

 found

found

trailer

Found e hardcoreală pură nediluată de vreun compromis care să dea și la spectator nițică speranță în umanitate și nu, <<binili nu învinjie>>. Ca să cităm iar din  din topul de horror.

#09: The Place beyond the Pines

 the place beyond the pines

the place beyond the pines

trailer

Faulty cum e, The Place beyond the Pines este suficient de masiv și sumbru cât să merite osanale. Pentru că e mult mai echilibrat narativ & stilistic și ceva mai onest decât colegii lui clasă, recte Killing them Softly & Ain’t them Body Saints(mai pe lung)

08: La Grande Bellezza

 la grande bellezza

la grande bellezza

trailer

Ton lejer, ușor comedic dar subtexte nasoale, despre ratare, derizoriu și futilitate. Paolo Sorrentino face un film bun și Cinema, dar ratează capodopera. Flash-back-urile (puține dar obscen de inutile) o anumită sensibilitate de clipar american optzecist și încă ceva trag de film în jos.

 07: Upstream Color

Upstream Color

Upstream Color

trailer

SeFeu. Făcut de Shane Carruth,  unul din indivizii cu Primer. Având în vedere că Primer e cel mai deștept (și cel mai low budget) film cu time travel așteptările au fost, logic, extrem de sus și au fost cu vârfuri și îndesaturi sadisfăcute. Filmul ăsta despre un cerc scurtcircuitat al vieții, apei infestate, morții, porcilor, clonelor și experimenteloe indescriptibile este urmaș demn al lui Primer și este SF cu foarte mult cap, foarte multe neclarițății și PLM, e pur și simplu SUPERB.

#06: The Congress

 the congress

the congress with Grace Jones?

trailer

Pentru The Congress, nenea Folman  ia un roman de Stanislaw Lem (The Futurological Congress)  care nu are absolut nimic de-a face cu cinema-ul dar este cu distopie bazată de multe droage halucinogene și face din el un panseu mare cât Hollywood-ul despre esența cinema-ului: iluzia.

#05: The Act of Killing

the act of killing

the act of killing

trailer

Cinematografic, face praf fluxul realității și înfige în el re-enactmenturi și ilustrări de vise. Are cadre intuitiv aproape perfecte și cadre pe care le aruncă în aer punând personaje reale care joacă realitatea istorică (de fapt o ficționalizează) să se uite la pe un ecran la ficțiunea jucată care re-crează realiatea istorică. Dacă subiectul și subiecții nu ar fi fost atât de enorme și teribile, niciun documentar nu ar fi rezistat jocului ăstuia genial dar pervers cu conceptualizare extremă.

#04 Spring Breakers

 spring breakers

spring breakers

trailer

Chestia absolut sublimă apropos de Spring Breakers este miza din spatele imaginarului. Mai exact lipsa vreunei mize.

#03: The Weight

the weight

the weight

trailer

Cocoșatul de la Notre Dame în versiune necro. The Weight cântărește cam cât toate Kim-Ki-duk-urile la un loc, deci se recomandă antrenament. Mai ales că nu-i horror, e dramă arthouse care nu face risipă vreo secundă de nemernicii umane morale biologice sau sexuale. Arthouse, baby!

#02: Camille Claudel 1915

Camille Claudel 1915

Camille Claudel 1915

trailer

Cel mai ordonat și sobru Bruno Dumont de până acuma este cam capodopericos și cam foarte Cinemau. Un Cinemau din ăla cum fac foarte putini [Sokurov & Haneke, gen] fără vreun fel de indulgențe, cu cadre perfecte și mize mari. Subiectul e frust și just: închisă într-o mănăstire-azil de nebuni o femeie (destul de) sănătoasă la cap așteaptă vizita fratelui, tutore legal. Ea este sculptoriță și n-o să iasă vreodată din balamuc, el este catolic din ăla de tot căcătu’.  Astea nu sunt spoilere pentru că vin din istorie. Dumont face din așteptarea și întrevederea asta un Film despre cum de fapt resemnarea este distrugere și despre obscenitatea speranței. Juliette Binoche nu ratează șansa unui rol de-a dreptul zdrelitor și mdap, dovedește că își merită mult prea multele osanale.

#01: Me too

 me too

me too

trailer

Ăsta e textu de la TIFF (recte din AperiTIFF):

Un mafiot, un alcoolic, un rocker, un bătrân senil şi o curvă tembelă se suie într-o maşină. Destinaţia este finală: clopotniţa fericirii, pictural şi letal amplasată în mijlocul unei ierni nucleare.  Dialogurile sunt sparte în replici individuale ale unor oameni care de fapt nu au ce-şi spune.  Şi nici nu mai au nimic de sperat sau de pierdut pe această lume. Clopotniţa care-i duce la fericire numai pe unii dintre amatorii de viaţă mai bună este cel mai feroce atroce şi sublim de absurd dispozitiv dintre toate dispozitive narative ale filmelor lui Balabanov. Care nu citează din Stalker şi nici nu omagiază vreun Tarkovski, dar foloseşte miezul dramaturgic al miracolului obscen de inexplicabil.  Al  13-lea şi ultimul film de Balabanov este opera unui regizor deplin conştient că-şi semnează ultimul film. Nu vă aşteptaţi  la vreun ars poetica  emotiv sau testament înduioşător.  Ce-i drept şi regizorul şi fiul lui au cameo-uri de impact. E un Balabanov care doare pentru că e un film semnat de Alexei Balabanov și doare mă mult mai tare pentru că nu vor mai fi alte balabanov-uri. Lipsit de cinismul jubilatoriu şi nihilismul acerb din care autoru și-a făcut trade mark-uri Me too  este una dintre cele mai seci meditatii despre futilitatea vieţii, obscenitatea speranţei şi fanteziile fericirii.  Ales cu spirit sprinţar  titlul este o cerşetătorie profund umană dar prin  excelenţă penibilă, un “dă şi mie” cu mâna întinsă şi gura deschisă spre marele necunoscut.