Cele mai bune romane SF de la Nemira (partea 1)

Pentru că Nautilus ar  împlini 20 de ani (sau 22, e neclar) și din seria cele mai bune romane SF de la Nemira, am purces la niște rememorare  a SFului 90ist.

Am și acuma, pe la bunici, mare parte din Nautilus, colecția de romane SF de la Nemira. Nautilus-ul a însemnat enorm pentru puștimea și tinerimea care descoperea, pe la începuturi de tranziție, ce însemna science fiction și cât de multe se puteau face cu genul ăsta de literatură. Evident, ăi mai purii avuseseră acces la Anticipația. Și plozii aveau și înainte de revoluție liber la Jules Verne.

Până să apară Nautilusul (1992 sau 1994, e cumva conflictuantă toată informația, dar aș înclina să cred că e vorba de ‘94) eu descoperisem la librărie niște chestii dubios de sublime, tipărite pe hârtie ieftină și ilustrate de un nene care ilustrase și Legende istorice și cărți mai erotice (de Yoga dar nu numai): Mâncătorii de ziduri a lui Serge Brussolo. După combinația de sex cu cyboargă, genocid, distopie, furnici mutante gigant și colaps societal în plină desfășurare, standardul era al dracu de sus.

Poate tocmai de-aia a mers impecabil Preludiul fundației. Prima carte de la Nautilus pe care-am citit-o conținea ceva cyborgi și un ditai imperiul în prolaps iminent. Plus ceva larger than life, ditai imperiul și ditai planeta și psihostoria. Ok, gata cu introducerea că m-am plictisit. Postul ăsta a fost conceput inițial ca top de romane SF pe care le-a publicat Nemira prin anii ’90 și ulterior și exact asta va (re)deveni. Cu aproximație. Pentru că nu se poate să pun separat fundațiile, dunele, xenocidurile și pandorele, o să amplasez în deschidere. Și tot ar fi vorba de 21 de titluri, deci probabil că va fi un text în două părți. Deci:

Fundația (Isaac Asimov)

 

Fundatia

Fundatia

7 romane (scrise cu o pauza de 30 de ani între ele, din 1951 până în 1993) care se întind peste vreo 1.000 de ani din viitorul îndepărtat. Un viitor în care un Imperiu galactic intră în colaps și haos și două Fundații, una secretă, alta nu, se luptă pentru ca perioada de haos și barbarism să nu dureze 30.000 de ani ci un singur mileniu.

Ce face Asimov este să ia The History of the Decline and Fall of the Roman Empire a lui Gibbon (istoric englez de secol XIX) și s-o arunce la aproximativ 32.000 de ani în viitor și la milioane de ani lumină distanță în cosmos. Citiți Roma în loc de Trantor și Constantinopol în loc de Terminus și s-a clarificat situațiunea.

În același timp, fabuloasă ca intrigă, vastitate amețitoare și concept foarte socio-politic, Fundația chiar este un entry level (e foarte accesibilă, ca mai toate scrierile lui Asimov) în zona SF-ului care chiar contează. Șchioapătă nițel din scriitură, dar este una dintre cele mai bine conservate scrieri ale lui nenea Isaac.

Lecturi complementare:

Evident că The History of the Decline and Fall of the Roman Empire. Eu am citit alea 3 volume amărâte de la BPT (biblioteca pentru toți), foarte barbarizate și tocmai de aia am luat versiunea mult mai integrală dar nu chiar integrală de 1.000 de pagini în engleză. Tot ce-mi mai lipsește ar fi o insulă pustie.

Roboții, o altă serie de sefeu tot a lui Asimov care servește drept prequel pentru Imperiul Galactic care e în cădere prin Fundații. Dar astea sunt mult mai low-concept și scriitura scârțâie oribil pe alocuri.

Preitenii fundației, colecție de povești alor altor autori, inspirate de fundație. Cum ar veni one-shot-uri pentru comix. Teribil de inegale ca valoare dar musai de citit.

Dune (Frank Herbert)

 

Dune

Dune

6 romane, scrise în 20 de ani (1965’-85), o saga niciodată terminată de Frank Herbert dar în continuu sequelizată și prequelizată de fi-său Brian și Kevin J Anderson. Bun venit prin viitorul de peste 21.000 de ani. Suntem într-un ev mediu galactic, cu ghilde și canonicate și împărat-padișah și ignobile case. Dantelărie gotică spartă în cioburi din care nu rezultă tot timpul lucruri clare Dune e greu lizibilă și aproximativ inaccesibilă. Dar poate tocmai pentru că e în halul ăsta de greoaie și de complicat complexă seria de Dune a lui Herbert este pur și simplu sublimă. Un bad trip de zile mari printre toate ororile medievale…

Pentru Fundație, Asimov inventase psihostoria și câteva cuvinte. Pentru Dune, Herbert aruncă în pagină ditai enciclopedia de termeni confuzant islamici, veritabil medievali, și absolutamente haotizanți. Mai degrabă interesat de ecologia fabulatorie și de peisajul unor tehnologii trecute în zona magiei, saga lui Herbert nu-i de citit dincolo de adolescență. Unele cărți pur și simplu nu mai funcționează dacă le citești la vârstă matură. Dacă pentru Fundație datarea scriiturii e cumva șarmantă, la Dune problema ține de disponibilitatea neuronală a cititorului. Pur și simplu recitind Dune (prima carte din serie) mi-am dat seama că saga asta rămâne sublimă, dar mi-a devenit ilizibilă. Cere prea multă atenție și mult prea multă disponibilitate la ignorat lipsa unui background pentru istoria și tehnologiile imperiului ăluia.

Lecturi complementare:

Istoriografie persană, scriituri rupte în cur de religiozăți spaniol-catolice de după Reconquista. JK.

Cărțile lui Brain Herbert & Kevin J Anderson… nu ar fi deloc o idee rea de lecturat CRONOLOGIC toate prequel-urile pentru Dune dar eu cel puțin nu am făcut-o. S-ar putea ca în formula asta să facă niște sens.

Filmul lui Lynch din 1984, de văzut (în fan edit-ul de 3 ore și ceva) după lectura romanului. Nu de alta dar nici Herbert nici Lynch nu au creat chestii ca să facă pampleziruri la analfabeți. Pentru fanii harcore exista si 2 miniserii tv marca Hallmark.

Abația lui Dan Doboș, de care-o să scriu ceva mai încolo.

Pandora (aka WorShip novels, Frank Herbert & Bill Ransom)

 

Pandora

Pandora

4 romane (1966-‘88, din care Nautilus nu a publicat decât 3?!?!?!). o poveste despre cum nava cosmică și-a dezvoltat conștiință artificială de sine și-a inceput să-i ia la pulă (pardon de expresie, WHTVR) pe ăia din nefericitul echipaj. Care se văd și clonați și amplasați într-un mediu cam vitreg, pe o planetă dubioasă.

Pur și sublimă metaforă deloc butaforică despre religie și despre conștiință ciclul Pandora este fix cum tre să fie un SeFeu genial: tematici extrem de metafizice abordate la modul concret și din scriitură și din detaliile de peisaj. Al doilea Frank Herbert funadmental pentru sci-fi, care, ce să vezi, este și lizibil.

Lecturi complementare:

Vechiul Testament plus Legendele Olimpului.

Ender’s Game (Orson Scott Card)

 

Vorbitor in numele mortilor

Vorbitor in numele mortilor

4 romane (1985-’96) care se continuă cu încă vreo 413 alte romane. Eu la așa ceva am alergie maximă, dar din alea patru inițiale (Jocul lui Ender, Vorbitor în numele morților, Xenocid și Copiii minții) două sunt capodopere: Vorbitorul și Xenocid. Povestea despre cum un genocid poate duce la alte genociduri, dar și la niște pozitive, e destul de metafizică cât scriitura (deloc minunată) să nu conteze prea mult.

Orson Scott Card excelează și ratează fix pentru că este mult prea mainstream american și în preocupări și in moralitate. Toate mizeriile fasciste pentru care mititelul de Ender nu-i deloc vinovat (în prima carte, pe care o recomandă armata SUA, deci am zis tot ce aveam de zis despre morala și moravurile implicate) se întorc ca vinovății în următoarele două piese și al patrulea roman se finalizează cu o nuntă dublă. Cam scârbos, DAR romanele 2 & 3 din serie sunt pur și simplu sublime, extrem de ascuțite și imaginative.

Lecturi complementare:

Starship Troopers, altă lăbăreală nazistoidă pe care o citesc soldățoii americani.

Filmul cu Harrison Ford și Asshole Butterfield în rolurile principale pe care zău că nu am reușit să mă conving să-l văd. De ce aș vedea un blockbuster făcut după un roman SFcare oricum nu-mi place? Cu două rahaturi actoricești repuganante?

***

Continuările vor fi două, una despre romanele de sefeu aborigen și încă una care va fi de fapt topul ăla de la care am plecat…

Sau nu, depinde de inspirație.

 

  • Dune este o versiune inferioara dupa Lawrence of Arabia, in ce priveste povestea. Ce conteaza este un luptator-profet care vede posibilitatea de a se transforma in zeu si a da o identitate arabilor.
    *
    Orson Card este un crestin foarte protestant si Ender’s game este o meditatie asupra umanitatii, asupra posibilitatii iertarii intr-o lume in care esti fortat sa faci lucruri teribile. Asta se leaga de politica razboiului rece si despre viitorul tehnologic.
    Apoi, apar 3 forme de extraterestru. Una este practic o corporatie / armata impinsa pana la ultimele sale consecinte (imaginea furnicilor si albinelor pentru lumea politica este si clasica, si populara); a doua are legatura cu nemurirea tehnologica–o fiinta a carei fiinta este numai o putere, deci nu este un zeu (zeii au ceva obscuritate, in timp ce a fi raze de lumina este a fi complet transparent), ori aceasta fiinta este limitata intr-un fel in care un zeu nu este–sugereaza ca decorporarea tehnologica nu sfarseste nevoia de relatii, ci o radicalizeaza, poate fara solutii; a treia are legatura cu natura inumana, cu posibilitatea ca viata are un scop–purcelusii sunt plante, animale si oameni intr-o singura fiinta, natura animata insasi, un fel de a justifica bunatatea vietii, inclusive a bolilor care ne omoara (plantatul copacilor sau florior pe morminte sugereaza exact acelasi lucru). Notez in treacat, parca purcelusii sunt si vegetarieni, dar capabili de razboi, asa ca arata si armonia necesara a naturii, si partile discordante in acea armonie.
    De fiecare data este vorba de incercarea lui Ender de a vedea umanitatea intr-o amenintare sau un risc existential pentru oameni si de a incerca sa vezi umanitatea intr-o lume fara Dumnezeu dincolo de limitele muritorilor. (Asta pare sa fie implicatia clasificarii fiintelor facuta de Valentine…) Miza este asta, daca Ender vede umanitatea si o protejeaza, posibilitatea sfarsitului raului ramane valabila. Pretul pe care il plateste, insa, este ca nu are copii / familie.