Charlie Hebdo despre laicitate, dictatura sensibilizmului și responsabilitatea cititorului

Redactorul șef al Charlie Hebdo și directoarea de resurse umane au facut conferintza cu dezbatere despre ce-a mai rămas din libertatea de expresie. Evident că m-am dus.

La 5 ani după ce jeg islamic le-a exterminat o parte din redacție Charlie Hebdo încă există și încă dau de pământ cu fandoselile și ipocriziile din jur. Au destule de criticat și Gerard Biard (editor-sef) și Marika Bret (directorea de la HR) s-au discutat cu 2 profesori belgieni despre ce se mai întâmplă cu libertatea de expresie. Vedeta a fost indiscutabil madam Marika, conferința s-a ținut în contra cățelușelor suferinde de feminism și-a altor broscoi stângiști și-a fost suspect de clară și de agreabilă.

Pe cât de agreabilă poate fi o conferință a unor caricaturiști la care tre să treci prin detectoare de metal la intrare. Asta spune destul despre lumea în care trăim. Păstrez mai jos decât ce au zis Biard și madam Marika.

Cea mai penibilă întrebare care mi s-a pus de către colegi jurnaliști: ”cum ar fi fost dacă nu ați fi publicat caricaturile cu mahomed?” nu pot decât să le răspund ”cum ar fi fost dacă le-ați fi publicat și voi? cum ar fi fost dacă le-ar fi publicat toată lumea?”

Libertate de expresie punct. Spirit de libertate. Laicitate. Fără laicitate nu poți avea libertate spirituală, intelectuală.

La fel ca valorile oricui și valorile lui Charlie Hebdo sunt contestabile.

Critica unei religii nu este nici vreun fel de fobie nici vreun rasism. Utilizarea asta a cuvintelor pentru a denatura realitatea este debilă.

Atentate împotriva jurnaliștilor au loc mereu, peste tot. Nu sunt răfuieli personale, sunt execuții publice. Nu jurnalistul este ținta, ci presa liberă, opiniile care nu convin unora.

După atentat puteam face orice. Puteam continua, puteam lua o pauza puteam închide prăvălia. Am continuat pentru că ăsta este job-ul nostru: arătăm actualitatea, documentăm, satirizăm politica și socialul. Este un job.

Nimeni nu l-ar fi desenat pe mohamed dacă nu era un subiect de actualitate.

Libertatea înseamnă că vor fi mereu în discuție idei care șochează o parte din public, care contravin moralei unora sau religiei altora. Libertatea de expresie nu este unilaterală. Există și pentru alte idei.

Există multe feluri de cenzură. Cea clasică este o instituție a statului, acționează înainte ca textul/imaginea să devină publice. Dar tot cenzură avem și când un eveniment se anulează pentru că niște indivizi, auto-proclamați ca reprezentând ceva sau pe cineva fac scandal. Dezbaterile îi sperie, le pot anula pretențiile. Asta este o cenzură perversă.

Cererile de cenzură în numele sensibilității , această dictatură a sensibilităților ușor ofensabile. Există studenți de stânga ferm convinși că toată lumea care nu este de acord cu ideile lor este fascistă. sau nazistă. Și dacă tot se abuzează de termenii ăștia la un moment dat încep să nu mai însemne nimic. uităm ce erau de fapt fasciștii și naziștii.

Pentru unii sensibilitatea exacerbată trebe să fie normă societală.

Interzicerea unor cuvinte și subiecte pentru că sensibiloșii au decis ei că anumite subiecte sunt tabu și nu se discută este cenzură, să fim clari.

Blasfemia este, în mod indicutabil o parte a discursului democratic. Cui se adresează blasfemia? celui care crede sau zeului? Zeului. Blasfemia este o contestare a puterii, este fix exercitarea capacității de-a critica puterea.

Caricatura este un format jurnalistic de comentariu politic.

Laicitatea nu are nimic de-a face cu libertatea religiilor. Și  nu există mai multe feluri de laicitate. Stânga tot adaugă adjective lângă laicitate: laicitate radicală, laicitate opresivă. De fapt laicitatea este un proiect politic care divizează societatea, nu include pe nimeni în nimic.

Feminismul mai ales cel intersecțional, nu este capabil de laicitate. Extrema stângă apără fanaticii islamiști.

Mare parte din stânga de azi a abandonat laicitatea fix în brațele extremei drepte. Care o utilizează pentru a combate islamismul.

Că-i republică sau monarhie constituțională, discursurile politice ale islamiștilor sunt identice, indiferent de forma de organizare a statului în care fac atententate.

Cum am ajuns să considerăm femeile ca fiind o minoritate în societate, asta nu pot înțelege. Și ce fel de societate o fi asta în care nu toți cetățenii sunt adulți responsabili pentru că unii sunt atât de sensibili la orice critică încât trebuie să-i reprezinte alții? Asta nu mi se pare ok.

Argumentele catolicilor nu diferă mult de cele ale musulmanilor. (aiaici m-am ofensat în tot catolicismul meu)

Credința este o chestiune intimă, religia este organizarea politică a credinței. Religia și democrația nu sunt compatibile. Într-un stat religios nu negociezi niciun drept, nu schimbi nicio lege. Este dogmă, este vorba de chestii divine, date sus, care nu se discută.

Cum ar fi să nu mai confundăm responsabilitatea jurnalistului cu responsabilitatea cititorului? Cititorul trebuie să înțeleagă și ce citește și sursa din care provine ce citește.

”Să râdem de tot” este o imbecilitate. Să râdem când vrem de ce vrem este libertate. Contează mai mult de ce luăm acum fix asta în răspăr, dar modul de-a înțelege caricatura ține de o minimă capacitate intelectuală a cititorului de-a citi o imagine.

Internetul este ca o tejghea de bar plină de vomă. Sunt și lucuri bune în bar dar dacă ești neatent te așezi cu coatele în vomă.