Cinema, excessiv. Lista duminicală

Piese de cinema excesiv, pentru că de fapt și de drept excesul este esența cinema-ului, nu moderația, nu discursul politic.

Cinema. excesiv. Pentru că nu-i vorba de netflix and chill. Cinema-ul nu trebuie să fie chill, nu trebuie să fie echo-chamber pentru ideologiile în vogă, nu trebuie să te adoarmă. Cinema-ul tre să uimească sau să dea cu tine de pământ. Netizerea de creieri, necesară într-o anumită măsură pentru oricine este teritoriul TV și post-TV (unde intră netflixurile și amazoanele și ce căcat de platforme or mai fi). Am zis că merge ca subiect de listă. Sărbătorirea excesului.

Pieles (aka Skins)

Vai, deci ăsta s-ar putea să fie filmul anului. Not Kiddin. Este pe tematica progresist-berlinopată și handicapații să fut, nu-i așea dar ce să vezi nu face gargare cu importanțe și nu dă cu porno ca să susțină ”discursuri despre intimitate”. Ce face Eduardo Casanova în Pieles este fix ce-ar fi putut să facă Almodovar dacă ar fi fost un regzior mai bun și un auteur mai punk de Cinema. Este bastardul lui Lanthimos și Waters (John, nu Barbara). Este MELO adus la apoteoză și este genul ăla de scenariu care ar fi funcționat și narativ și dacă personajele nu ar fi lezbiene obeze, curve oarbe, pitice gestante, pedofili   și psihopați, desfigurați și desfigurate.

Este un freaksploitation lipsit de prejudecăți și completamente insensibil la aseptizările PC ale momentului. Nu cerșește nici milă nici empatie nici respect pentru personaje, care ce să vezi chiar sunt mai personaje decât media cinema-ului (cât-de-cât) queer recent. Pentru că sunt și abjecte și mizerabili și fac lucruri imorale. Fix ca oamenii normali. Motivele pentru ca lezbiene obeze fură și motivele pentru care mutantele se despart de amanți sunt fix al fel de penibile ca motivele pentru care bărbații fură și motivele pentru care fotomodelele se desparte de sponsori bogați.

Chestia este că totul e filmat ultra-estetizat, în dulcele stil clasic al technicolorurilor și totul este exploiatation atât de asumat că filmul ăsta este fix ireproșabil.

Iaca sample de ce poate Casanova, în prequelul la Pieles.

 

The Nights Comes for Us

Oh-la-lah. Se mai fac și filme de băieți și asta este cât se poate de excelentissim. Faptul că se mai fac înseamnă de fapt că sunt câte 2-3 pe an și lumea bună le ignoră, preferând să scheaune pe subiecte târfsexualiste și laudațio ad pedophilum este îngrijorător. Și fapul că majoritatea filmelor ăstora cu smardoială colosală și absolut nimic mai mult vin din Indonezia este cumva disturbant. Cinema-ul vestic a redus smardoiala dementissimă la device înregimentat femuizdic, gen pizda de oțel omoară bărbați pentru că o excită, dar tot ea, sărmăluța de ea, este victimuță (Red Sparrow și Atomic Blonde).

Cinema-ul indonezian dă cu smardoiala de toți pereții până nu mai rămâne piatră pe piatră și loc de nimic altceva. Ultra-violență, super-machistă, cu vagi urme de plot (și compot ar fi corect) pe post de scenariu (ceva cu o ploadă care trebe slavată și cu trădare între amici și mafie). Eu sincer nici nu văd de ce ar mai trebui și altceva.

Mandy

Mi-a fost sincer frică să n-o dea Panos Cosmatos în bară pentru că de la Beyond the Black Rainbow n-am mai văzut un giallo mai bun și un debut mai milimetric calibrat. Și n-a dat deloc cu mucii în fasole. Mandy este un trip ultra-poetic, ultra-violent, mega-nihilist. Este fix ce-ar fi trebuit să fie The Green Room ca să fie capodoperă. Și da, este cam foarte capodoperă, cu Nicholas Cage mai pe felie decât a fost în GhostRider și cu zero realism, zero optimism, zero politică. Este colaj: Hellraiser și cabanele din păduri, filmele cu sectele jegoase și biker movies, toate scurgându-se lent, ca o magmă psihotronică. În flux continuu și într-un univers care nu mai respectă nimic din legile fizicii. SUBLIM.

El viaje de Keta (aka tripping on Keta)

Trash-orama cu valențe educative despre marginali și centrali, toate droagele explicitate și consumate și nu chiar toate doagele la locul lor. Genu de film generalmente vorbind viu și alert, cu ceva șarm și ceva mediocritate. Dar must-see it aint, decât pentru agendiștii târfosexuali disperați de importanța filmelor cu care se pupă agenda lor.

Totuși am râs de câteva ori, mi-a fost simpatic pentru că îndrăznește să fie fix cum este și nimic mai mult. Un filmuieț onest, care bagă găleți de tactici practici și montaj-colaje psihotropizate de zici că-i web series. și da, chiar ar fi putut fi web-series. Dacă așa a pornit sau nu n-am nici cea mai vagă idee.

Eating Raoul

Vaaai, e chiar superb Eating Raoul. Comedioară neagră optzecistă. Comedioară de moravuri și canibalism, vreau să zic. Un snob sărac și-o asistentă inimoasă descoperă un mod de-a face bani: omoară și jefuiesc cadavrele unor bărbați pe care ea-i ademenește prin anunțuri sexy. Zero moralisme, design mai mult 70ist decât 80ist dar ce furmos e argumentat tot, de la crimă la crime în serie și de la situație financiară la mare amoreazeală letală cu un pungaș (Raoul din titlu) mult mai versat în rele dar și mult mai inocent decât cuplul sub-burghez.

Tommy

Cel mai slab film al lui Ken Russell este și muzical și este și bat-shit crazy. Muzica nu-i cine-știe-ce (e după albumu The Who, care era probabil rock-opera, câh) dar avem de-a face cu un film de Ken Russell și vizualul compensează ultra-compensatoriu. Tommy rămâne surd mut orb și retardat când mă-sa și tac-su vitreg îl omoară pe tac-su (cu o veioză) și mare parte din viață și-o petrece în retardare, reverie și izolare. Până când mă-sa îl aruncă pe geam (printr-o oglindă, de fapt) și cade într-o piscină și devine un nou MESIA. Cultul pe bază de pinball machines și aplicarea de inhibitori care să le dea ocazia nenumăraților followeri să-i experimenteze retardul sfârșește trist.

Scenariu sună mien-sută 70ism și age of aquarius-ism, vizualul este WWWWOW. Nu doar pentru că actori (Ann-Margret și Oliver Reed) și design of the decade dar și pentru că Russell a fost mereu in touch with his inner camp. Și da, nuj ce-ar fi vrut The Who dar Tommy este camp total și camp ocazional sublim de ironic (când un teveu zbolozește niagare de mâncare de fasole peste un interior alb-aspetic și designerish as hell și Ann-M se belește în ceva se pare un tsunami de vomău căcat, wow, Jk Nicholson cu ochekari, cântând pishiatrie).

Worth a look, se poate și cu sonoru tăiat, dar se poate supraviețui și cu muzicile date tare.