dăcât cinemau americănist: 10 filme

N-am o pasiune pentru cinemau americănist, orice titulaturi i se leagă de coadă. Dar am băgat o repriză de 10 filme ca să văd dacă mai poate ceva, dacă mai mijcă ceva.

Cinemau americănist: fie că e puleală retardă cu super-eroi fie că este nutreț cu pretenții de film independent sau bășinațiuni semidocte servite drept CINEMAU DE MARE ARTĂ ce-l unește este modul de operare discursiv și tonele de ipocrizie existente în fiecare cadru, în fiecare replică, în fiecare tag-line aruncat pe orice poster. De ce m-aș imersa? Penru că ocazional se întâmplă și filme americăniste bune, pentru că după selecția de TIFF și după o tură de Youssef Chachine chiar se cerea un macaz schimbat spre o zonă accesibilă și nesolicitantă pentru neuroni.

Am băgat deci 10 produse ale industriilor deloc creative de film american. Noi sau nou-nouțe.

 

Destroyer

Cineva vrea să facă Killer Joe și nu-i iese. Pentru că n-are cu ce. Karyn Kusursuz asta nu are ochi prost dar sau de la prea mult ambiț sau de la prea multă incompetență a tot dat pe lângă. Girlfight, debutul ei promitea multe. Nici Aeon Flux nici The Ivitation n-au fost proaste. Au fost filme ratate. Așa e și cu Destroyer. Cu toate tonele de machiaj și auto-pișare pe care le exhibă Nicole Kidman și cu toate actoricismele lui Scoot McNairy   (unu din actorii mei favoriți) filmul e lent, pretențios, cu locuri comune multiple (inclusiv un twist de-a dreptul insultător). Admit, mi-a plăcut cum e filmat. Dar asta nu salvează mare lucru, pentru că nici montajul nici scenariul nu ajută. NEEEXT

 

The Highwaymen

La fel ca și în Destroyer avem flare-galore peste secvențe. Dar aici sunt puse peste un film TV atât de căcăcios că face din alde Greenbook un film teribil de tripant și de-a dreptu inovator. Am dat eject la minutul 17, cu 4 minute mai târziu decât ar fi fost cazul. jegflix, baby.

Boy Erased

S-a trezit și actorul Joel Edgerton că ESTE REGIZOR. Când un artizd sau o artizdă fasonați prin fața camerelor de filmat se trezesc că suferă de scenaristică sau regizorialism trebe să fim cu dejtu pe butonu de impostură jegoasă ALERT. Băeat Joel ăsta, n-a fasonat vreun pișu stătut și plin de insignifianțe precum madam Frances Ha. Edgerton s-a pus pe un subiect foarte mare, foarte nasol și actual pentru inperiul retard al americii: taberele de des-homosexualizare silnică conduse de pastori sectanți pline de jeg pseudo-creștin.

A luat și-un cast foarte vizionabil: Lucas Hedges, Val Kilmer (pardon Russell Crowe, i-am confundat că s-a îngrășat și ăsta ca un porc)   și din nou Nicole Kidman. Ba chiar joacă și el fix rolul pastorului. Ce-a rezultat pare făcut la comandă pentru Hallmark (diva universanal sau cum s-o mai numi acuma): un film mediocru și fără vreun edge. Călduț ca o supică prospăt vomitată la loc în farfuria din care a fost servită. Prea multe nume mari, prea puțin Cinema, obscen de multă muzică amplasată acolo pentru ca să dea flow emoțional și narativ.

Ce-i nasol este că toată re-educarea creștinopată e tratată fix ca incident minor. Ca și când i-ar fi aruncat tac-su la gunoi poneii roz, nu ca o chestiune efectiv sinistră și traumatică, desfășurată pe termen lung. Dar na, să facem virtue signaling dar să nu supărăm pe nimeni. Oscar fodder 100%. Din nou un film cel putin la fel ca Greenbook.

 

Holmes and Watson

Nu credeam că se poate ”ecraniza” Sherlock Holmes mai abject decât ce-a expectorat prin anus Guy Ritchie. De fapt nici nu se poate. H&W e fix la fel de jegnant. Un film atât de prost că ar fi fost logic să fie Tara Reid în el, nu săraca Kelly MacDonald. Care merita mult mai multe mai multe de la viata si filme decat jegotronul asta.

Lords of Chaos

Mă credeți dacă zic că mi-a cam plăcut? Un biopic despre niște sataniști din Norvegia care aveau trupe rock dădeau foc la biserici și mai dădeau și câte o crimă ar fi putut fi în enjpe milioane de feluri. Puterea lui Lords of Chaos este că nu este în niciun fel. Cel puțin nu este în niciun fel previzibil. Zic asta pentru că nu eram la curent cu faptele de glorie ale sataniștilor nordici din 1994, probabil aveam alte preocupări pe atunci. La fel cum Spun voia cu disperare să fie un film cool dar a ieșit (aproape) accidental unul din cele mai bune filme de drogangeală ever și acilea Jonas Akerlund reușește parcă împotriva unor decizii asumate.

Nu-i vorba de excess de coolness (ca-n Spun) sau de tentative eșuate de atmosfere tenebroase (ca în The Horsemen) sau de stilizare finalmente căcăcioasă și totalmente ratată (Polar, alt jegflix jegos, jeg și chill, sheeple). Nici de vibe-ul ăla de indie nordic ca în Small Apartments nu-i vorba. Akerlund ia sataniștii cu fulgi cu tot și face un film cu un dead-beat aproape jarmushian despre ceva ce fac niște adolescenți. Fără demonizări, glorificări, justificări sau mari perspective morale ăștia din Lords of Chaos sunt credibili fix pt că sunt abordați de la oareșce distanță.

 

Stand and Ollie

Filmul despre Stan și Bran. După 40 de minute simțeam nevoia să-i extermin cu-o bordură pe absolut toți cei implicați în această futere de morminte. Și de un film moralmente și umoristic superior. Nu era chiar greu, până și Holmes and Watson este mai film, mai cinema și mai agreabil decât formula asta preaplină de formol. Also, John C Reiley ar trebui să-și extermine agentul. Sau agenta.

Never Grow Old

Un western cu gore de la Ivan Kavanagh? Sigur, omul a scos din el niște horror (The Canal și alte 2) chiar mijtocutze, deși micuțe. Acilea joacă în ”liga mare” și o cam dă în fecalizare. Nu pentru că actorii ar fi reproșabili (Russell Crowe sau John Cusak, oricum un gras bătrân cu pedigree acceptabil, Emile Hirtch) ci pentru că are prea mult true grit și prea puțin creier. Nu mă refer la creieri zburați și hoituri, dar se vorbește prea mult, prea penibil și e montat într-o lene de zici că tăiau ăia din carnea lor, nu din timpi morți și dialoguri în surplus.

Suspiria

Când diluezi un pișat over-rated cu un pișat over-pretentious fix asta obții. enjpe mii de ore de decoruri și costume, dar zero fascinație, zero teroare. ZERO PERSONAJE și s-o includem aici și pe caricaturista de Tilda Swington care-a devenit nimic mai mult decât o caricatură în ultimii 2-3 ani. Este un risc al meseriei, adică asta a pățit și Liz Taylor, dar totuși ei i s-a întâmplat după 60 de ani (de carieră). Măcar muzica este fkin brilliant și sincer să fiu este un remake mai mult onorabil pentru mediocritatea aia over-rated a lui mediocru ăla over-rated de Argento.

Chiar ar fi o ideea ca Guadgnino să nu mai filmeze decât remakeuri după filmele lui Argento. În mod cert ar ieși mai bune decât originalele. Și când le termină să facă remake-uri după alea ale lui Asia Argento (care-i mult mai cinema decâ tac-su, BTW) și după aia să facă un biopic pedofilistic bazat pe scheunăturile lu târfsexualu ăla care s-a declarat că ar fi fost violat de Asia Argento.

 

If Beale Street Could Talk

Dacă strada Beale ar putea vorbi v-ar povesti un episod int-un serial din ăla cu familie de negri saraci care lupta ca unul sa iasa din inchisoare. Cu resursele lor umile, cu politia contra. Este anii 70 (timpul filmului si-al romanului) deci CINE salvează de la închisoare negri ACUZAȚI PE NEDREPT. Doar că fiind 2019 (timpul nostru) nu-i salvează nimeni. #blacklivesmatter, alea-alea. Ceva textura dar zero fason. poate avea nevoie de fix cat are, dar dupa Moonlight este mult prea putin.  Deloc gresit, deloc bombastic, deloc interesant. Si eu macar de la vizual si concept asteptam mai multe.