Design of a decade: 7 filme din anii 70

Filme din anii 70 sunt multe, foarte multe și au marele avantaj că sunt și per ansamblu și individual mult mai filme decât borhoatele de prin multiplecși.

Tot zic că o să fac o listă cu filme din anii 70 dar tot ratez momentul. S-a nimerit să fiu cu capu mai limpede zilele astea și am băgat un 70s and chill, pachet de minunății și blestemății. Cu nume mari (Milos Forman, Pasolini, JLG) și recuperări tardive (Season of the Witch, Taking Off) și revederi pline de pioșenie (Shlock! Sisters).

deci, cronologic

Vladimir et Rosa (1971)

Deci JLG. Genial chiar și atunci când e în perioada  Dziga Vertov și face agit-prop comunistoidal de cea mai joasă și transparentă speță. Vladimir et Rosa ar vrea să fie un film, pardon cinemau post-filmic despre the Chicago 8. Ce reușește să fie eeste o piesă indiscutabil politică, teribil de forțoasă și destul de confuză de Cinema. Cu plot spart de măcăneli exasperante despre maoizm și femuizmă cu cadre spendide și secvențe despre care nuj exact dacă să le consider, discursiv, ca fiind auro-ironice sau delectant de retardate.

Admit m-am uitat la el fix la fel de captiv ca la Tout va Bien, alt film cu fandacsie Dziga Vertov  și teoria mea, filmul cu care JLG își ia înapoi cinema-ul de la colectiva tulburată DV.

Recomand cu cădură vizionări obligatorii pt semidocții fabulizați în toare orificiile de a treia fandacsie cu holocaust a binomului jude-solomon. Poate învață să diferențieze ceva asumat de ceva aruncat, convenție teatralist-satiristă de regie de actori de jocul actoricesc abject și subiectul de predicat.

Taking Off (1971)

Doi oameni învață să trăiască. După ce le dispare fiica adolescentă, dusă să se dea pe pulă de hipiot și ei sărmanii, părinți (din ăia atât de normcore că-s aproape retardați) o tot caută dar nu o găsesc. Ce găsesc este însă mult mai important decât o zdrențucă piedută prin începuturile deceniului 7.  Viața, așea cum ar putea să fie ea, cu distracție și absurd, cu sexy și penibil, cu drogul marihuana și cu izbirile culturale dintre Atomic Age și Age of Aquarius.

Primul film american al lui Milos Forman este superb de uman și teribil de sufletist. Comedie de moravuri abordată cu bonomie care-și permite, în mod magistral, să experimenteze cu ce este un film ce este Cinema și cum se poate, ca între un subiect non-spectaculos și o abordare tupeist de experimentală să încapă toate speranțele și ratările, tristețile și refulările unor oameni ajunși în pragul bătrâneții.

Taking Off este efectiv spendid și da, chiar este cel mai pun film al lui Forman. +OST pe care cântă Kathy Bates.

Sisters (1971)

Pe Brian de Palma lumea a început să-l ia în serios după Sisters. Psycho-dramă cu ceva gore și demență gemelară filmul ăsta vrea să fie hommage au Hitchcock dar revăzut acuma pare mult mai aproape de matrapazlâcurile contemporane ale lui David Cronenberg. E prea viu și prea neîmblânzit ca să fie hitchcockian, deși da, suspansurile sunt miensută venite pe filiera lui nenea grăsanu talentat la thriller. Dar este un film de de Palma, atent la toate dar nu chiar competant când vine vorba de legat frumos ițele povestirii detectivistice. Care de fapt nici nu există, este un simplu pretext bine ghinit pentru o voyeur-o-rama în care toată lumea spionează pe toată lumea, negrii mor și torturile incriminatorii sunt scăpate pe jos de reporterițe controversate. Frumos da, isteț da, but brilliant it aint.

I Racconti di Canturbury (1972)

Pasolini a dat bine prin folcloru medievalist și da, ceva din versiunea asta sexy și ironică despre evul mediu se poate să fie suspect de aproape de realitățile acelui prelung moment istoric. Chestie oarecum ironică, pentru că nu asta a fost vreodată miza Povestirilor din Canterbury și nici pentru Pasolini n-a contat în vreun fel acuratețea istorică. Dar filmate prin castele și accesorizate cu mult sexy chestiile lu Chaucer par mai credibile și mai vii decât ar fi fost de așteptat. Cel puțin eu nu mi le aminteam în halul ăsta de splendide, deci a intrat foarte bine revizionarea asta.

Season of the Witch (aka Hungry Wives, 1972)

Ăsta e un George Romero pe care-l sărisem din cauza calității copiilor existente. Finalmente Hungry Wives apare într-o copie decentă și supriză: nu-i un rateu (precum There is Always Vanilla, ălălalt Romero greu accesibil) dar capodoperă nu-i deloc. E o kinkoșenie vag ocultistă greu de individualizat printre atâtea alte filme cu vrăjitoare, drame maritale și estetici lo-fi ale deceniului 7. Dar are ceva din atmosfera aia apăsătoare și skill-ul care-l fac pe Romero un Zeu. Doar că aicia zeul Romero nu are prea mult spațiu de desfășurare. O soție plictisită decide că poate vrăjitoria este fix ce-i trebe și pe parcursul acestei descoperiri oameni mor și se face sex. Ce-i memorabil sunt tapeturile și momentele în care unii dintre actori încearcă să joace și sunt încununați de succeși.

Și totuși, aflat periculos de aproape de frontierele mediocrității Season of the Witch este un film mult mai admirabil decât Hereditary. Pentru că nu este pompos, pentru că-și acceptă statusul de B-series și nu vrea să facă MARE ARTĂ dintr-un scenariu cu vrăjitoare.

Schlock! (1973)

Schlock! Schlock! Schlock! Schlock! Schlock!  Debutul în regie al lui John Landis este un trash superb, plin de banane și de istețime care nu vrea prea multe, dar dă iama prin king kongi și slashere și c-series sci-fi pentru ca să dea de toți pereții cu logica și bunele moravuri. Grindhouse reflections on grindhose, gen.

Ieodo (aka Io Island, 1977)

Korea (aka Coreea) de Sud făcea filme și prin anii 70, când era dictaturată de un jeg mâncătoriu de fecale americăniste. Insula asta este cam insula lui Kim Ki Duk: memorabil. Dar insula asta coreană o să rămână în memorie pentru că e poezie vizuală în stare pură nu pentru că ar avea ceva clar formulat din scenariu. Care scenariu este ceva cu vrăjitoare și industrializare dar finalmente ce-i absolut superb și cumplit de irezistibil e imaginea. Da, filmul ăsta are o textură vizuală atât de senzuală încât nu l-am oprit în ciuda lentorii și-a climaxurilor flasce.

 

Starcrash (aka The Adventures of Stella Star, 1978)

Starcrash este fix filmul căruia i se acordă cel mai puțin spațiu în exegezele despre viața și opera lui Christopher Plummer. Ceea este trist pentru că Starcrash are foarte mult spațiu în el, fiind rudă cu Flash Gordon și deci space-operetta cât cuprinde. Ce face Plummer între stele și galaxii? Este emperor galactic și apare holografic. Cine nu apare holografic este DAVID HASSELHOFF, june și cu afro și amplasat în rol de prinț inter-galactic.

De fapt niciunu nu protagonisticizează, că în rolurile principale sunt Caroline Munro (nu, nu-i aia cu vaginul nobelizat pentru cliteratură, este o actriță onestă de horroruri și blestemății cultissime) și unu care cică e cyborg (and that is notOK) recte Marjoe Gortner. Nefiind Star Wars nimeni nu vrea să incest, dar ce să vezi space trash is wonderful și OMFG, OST de John Barry Delectant pentru că unii suntem mai rafinați decât să ne plângem că vai fuge pijdile în bikineu prin stații spațiale în curs de implozie. Și ar fi cumplit de unfair să reproșăm asta unui film de Luigi Cozzi pentru care bikineul ținea loc de character development și care după ce-a făcut și-o Godzilla și 2 filme cu Hercule intră automat pe lista de oameni sublimi care fac filme minunate.