Despre bloggeri, blogărit și panificație

M-am cam abținut de la opinii despre bloggeri pentru că de fiecare când m-a tentat subiectul mi-am dat seama că am chestii mai importante de scris.

și că despre bloggeri și blogărit nu înțeleg de ce s-ar mai discuta în 2016.  De parcă blogăritul ar fi vreo chestie importantă* sau de parcă blogurile ar conta în vreun fel real în societatea noastră capitalistă multilateral dezvoltată. Blogăritul este un hobby (la fel cum sunt și cărțile de colorat pt adulți, la fel cum este și goblenul, și pescuitul), nu vreun fel de job, iar blogul este (s-ar putea să fiu eu mult prea conservator acilea) un fel de jurnal deschis. Nu-i un far cu cultură și civilizație, nu-i o agendă de evenimente, este o serie de standarde și idei ale unora care scriu pe blog.

Cumva cred că m-am pornit pe subiect odată cu articolul ăsta. Habarnam cine-i Malaezu, da și-a luat un joc de picioare de prin destule părți. Pentru un text care e o înșiruire de platitudini de bun-simț general, concluzionat cu un tembelism. Ce mi s-a părut ok e că măcar unu dintre bloagări își pune problema credibilității blogului (ca instituție a statului degeaba). Aș fi trecut peste postare dacă nu s-ar fi întâmplat o chestie interesantă: am tot corelat postări și atitudini de facebook apropos de cât de imbecili sunt bloggerii de film. Venite nu de la cititori (se zvonește că nu prea au cititori, se poate să fie adevărat, aspectul ăsta chiar nu mă interesează), ci de la alți bloggeri și, ce să vezi, mai ales de la ăia care au de-a face cu ei în mod constant. Respectiv distribuitori și PR de filme. Asta nu se întâmplă prima oară și nu e DELOC OK.

Bloggerii de film sunt chiar atât de pișcotari și de disperați și de exasperanți și majoritatea lor se autocalifică drept blogări de film pentru că au în casă cartea aia cu 1001 de filme de văzut într-o viață și au văzut vreo 300 din ele. Alea americane din ultimii 40 de ani. Sunt tocmai de asta o țintă mult prea ușoară ca să merite vreo osteneală ironică sau războinică. Să le zburătăcești toți fulgii e fix ca și când ai traversa strada ca să bați câțiva plozi cretini care fac gălăgie pe partea aialtă a străzii. Poți s-o faci, dar e penibil, degeaba și ocupă mai mult timp și efort decât să mergi 3 pași înainte și să nu-i mai auzi cum măcăne. Dar sunt fix bloggerii de film pe care îi merită din plin, în absolut fiecare secundă a existenței lor, tocmai ăia care-i detestă cu atitudini olimpiene.

Pentru că distribuitorul și PR-ul de film i-a cultivat și i-a abuzat, i-a tolerat și i-a pus să se pozeze ca maimuțele la spider. Pentru că sunt rămășițe de la fundul butoiului, fix ca filmele americane oligofrene pe care le importă toți distribuitorii. Fără o lege care să impună cote de cinema european și non-american fix cu genul ăsta de blogări mereu extaziați de toate vomele te alegi. Și îi meriți. Ăia care n-au bani nici de un bilet la mall și se gudură pe lângă toate spider-urile umplu netu cu comunicate de presă copiate și cu texte nu chiar citibile despre cât de minunată a fost voma pe care au văzut-o gratis.

Dacă n-ar fi umilința asta de-a dreptul dezgustătoare a ălora care au devenit blogări de film pentru că nu vor să dea bani/nu au bani de dat pe bilet, PRii s-ar gudura de le-ar sări capacele pe lângă blogării și presa de film (care să fim sinceri nu mai există). Dar așa ăia sunt proști și umili, ăilalți știu că-și permit s-o mai zică si pe aia dreaptă că n-o să le toarne nimeni vreo eternitate de muie și lor și filmului lor. Disperarea după GRATIS e enormă, deci lăudăm tot. Fimele sunt abjecte, deci numai un oligofren ar face sluj să le vadă (pe toate).

E o simbioză destul de perfectă.