Din arhive: 15 filme de văzut, revăzut

Am căutat prin arhivele mondiale de film și-am dezgropat, re-savurat astea 15 piese.

Filme se tot fac și se tot văd de 125 de ani. Anul ăsta nu cred că am văzut mai puține filme decât în alți ani dar cam juma din ele au fost de prin arhive. Filme de cinematecă. E ceva să te poți refugia în cinemaul altor decenii ca sa nu te ia cu lehamitea totală apropos de ce s-a scos în 2020 pe cinema.

Deci 15 piese, adunate din ultimele luni, care merită în mod cert (re)văzute. din 1929 pân în 1997, De la cinema mut insular și pășunit pân la Showgirls, cu escale prin nu chiar clasici.

Finnis Terrae (1929)

Prin 1928 Epstein s-a dus pe o insulă și-a filmat un melo cu pescari, sau cum se numesc ăia de ard grămezi de alge. FT nu-i vreo capodoperă a cinemaului mut dar e un film frumos la privit și deosebit de pășunist. ecranizare de povestiri locale sau re-enactment dacă-l punem la docu-dramă. Uneori, când e bine și frumos filmat, sunt de acord chiar și cu misery-pornu.

Désiré (1937)

Tot Franța. dar acilea avem comedie de moravuri interbelice. Sacha Guitry regizează cu multă dramaturgie de teatru bulvardier un sufleu burghez despre eternii star crossed lovers. Și este delicios sufleul ăsta. cu mijto apropos de stăpâni și servitori, vise erotice, bârfele slujitoarelor și pretențiile ministeriale ale monsieur-ului.

io aș zice că după SF genul programului comedie se datează cel mai vizibil. Și cel mai șarmant. E de-a dreptul pervers că în acc timp americăcanii scoteau pe cinema Bringing Up Baby. Asta așa, colateral pervers apropos de fandacsiile și dezideratele pseudo-burgheze de pe ambele țărmuri ale Atlanticului.

À bout de souffle (1960)

Nu toate filmele importante pentru istoria cinema-ului trec cu bine testul timpului. Nu mai văzusem A bout de souffle de vreo 2 decenii. Ce rămâne în picioare din el este mai puțin decât ar fi de așteptat. Puțioala COOOL a unui regizor foarte talentat, cu o pasiune sinceră pentru jucat cu imaginea și cu un scenariu deloc spectaculos. Cam ca un film din alea proaste ale lui QT? Cam așa. Nuj de ce dar fix acuma am impresia că Les quatre cents coups a îmbătrânit ceva mai bine. Poate pentru că nu este croit atât de demonstrativ.

Adua e le compagne (1960)

Pentru că li s-a închis bordelul 4 curve deschid un restaurant. Ca să fie, evident fațada unui nou bordel, ilegal și provincial. Deci viața la țară, cu toate visele și speranțele spre reintegrare în societate ale fetelor. Prin mariaje cu neica-nimeni.

Proxim cu neo-realismul dar nu chiar neorealist. Un fel de Notti di Cabiria? Da, dar mai cu colți tociți. Agreabil cu spume, ajută și alde Simone Signoret, Emmanuelle Riva și Marcelo M.

La chasse à l’homme (1964)

Cred că cel mai bine s-ar traduce prin Vânătoarea la oameni, și nu Vânătoare de bărbați / soți. E comedie, puțin melancolică, destul de amuzantă cu 3 flăcăi (Belmondo, Brialy, Claude Rich) și goana lor după fuste. Foarte french, foarte lite, cu un cameo de-a dreptul isterizant al lu Catherine Deneuve în rol de ingenuă (trecut-au anii și mileniile, d-oh).  E film de Molinaro tipu care-a regizat și Hibernatus și La Cage aux Folles, deci suntem pe teritoriile indiscutabile ale eficienței umoristice maximale.

Blood of Ghastly Horror (1967)

Un zomzbie verde, o lăptoasă blondă, un savant dement, decoruri demne de Ed Wood, sleaze camuflat americănește, thash-o-rama totalitară și splendidă. Unul din cele mai ageabile filme văzute în 2020 e un grindhouse product autentic.

Os inconfidentes (1972)

Anul ăsta am văzut câteva filme de Joaquim Pedro de Andrade. Interesant tipu, are și niște documentare ok, dar asta m-a dat pe spate. Undeva în Brazilia dominion portughez niște notabili provinciali pun de-o revoltă. Și ajung la zdup. Os Inconfidentes a intrat la mine la vizionări între Senso al lui Visconti și Malkongu lu Puiu și chit că-s toate de epocă și un film de Visconti o să arate tot timpul splendid cam ăsta, brazilianu ia cupa și campionatul.

Rezonurile sunt foarte clare cinematografic: e eficient din durată, gândit cinematografic, are grijă cu borhotul (nu-i la fel de mult ca la Puiu dar și aici se discută și dezbat ăstia de zici că-i copy-paste de la Vasile Alecsandri, fking hell am ajuns să disprețuiesc uzul nu doar abuzul de dialoguri pe film, comunicare vizuală, nu lături pomopase organizate în dialoguri interminabile ffs).

Une Histoire Simple (1978)

Deloc pe lista mea de interese subiectul (femei care se dau de ceasul morții apropos de avort) dar suspect de competent făcut filmul ăsta. Genul programului este atât de specific Franței (atunci când vine vorba de filme valide făcute pe zona asta): un grup de prieteni (femei) surpsinși pe parcursul unor momente nu musai insignifiante (amantlâcuri, plozi, avorturi) dar în niciun caz zdrobitoare din existența lor. Ca La Vie est un long fleuve tranquille, ca Grand Central, ca Ceux qui m’aiment prendront le train. Film coral, genul programului.

L’aldilà (1981)

A treia vizionare. Și nu-s nici fan Fulci nici nu l-aș alege ca filmu meu preferat de-al lui Fulci (ăla este Aenigma). Băgat la pachet cu mai multe filme de inspirație lovecraftiană, ca să-mi treacă sila după Lovecraft Country.

Tre să mărturisesc că în mod dubios The Beyond îmi place din ce în ce mai mult cu fiecare vizionare. E cumva mai mult decât o sumă de chestii bune (atmosferă, zombi!!, blestem/profeție, finalul ăla gigantic) din care scădem chestii ratate (scenariu și ritm și ocazional actorie lemnoasă). E un film cu mize mișto oroarea aia de la Lovecraft citire în care realul pur și simplu se disipează. Nui iese tot timpul, dar secvența de la morgă  este capodopericoasă la culme.

și OST-ul ăsta excelentissim

the Killing of America (1981)

Documentar de opinie, recte veriga lipsă dintre mondo-uri și Adam Curtis. De mare implicăcare politică (vai, us of a erau în pericol și colaps din 1981, ffs) și totuși admirabil dus. Despre serial killers și deținerea de arme. Chiar fascinant, atât de fascinant că l-am văzut de 2 ori.

Magnum Thunderbolt (1985)

Uneori anumite filme sunt mult prea mult și fix de aia sunt sublime. MT este o doza de splendoare în plină figură. Deci anii 80 + Karate + sexploitation + un scemariu cum s-ar putea scrie pentrun un sequel la Azucena. Splendoare in japonia, versiunea cu denim, toturi cu țipari electrici (efectuate in afara apei!!) si un WTF TOTAL. io l-am iubit.

Psy (1989)

Unu din filmele alea rusești care n-au decât cult status încă. Foarte greu de găsit (cu subtitluri), destul de bizar cât să-și merite reputația, destul de nihilist cât să fie rusesc. Și destul de poetic. Cel mai bun film despre hinghieri făcut vreodată. Un Stalker cu câini ucigași? PLIZ DO. Ceva din logica interacțiunii vine de horror (e basically un grup de mercenari care-o mierlesc unul câte unul, precum Predator și cumva idea despre supraviețuitorii apocalipsei zombie pare importată de Romero ) ceva din decor (natural, Marea Aral) e post-eco-apocalitisă (Aral din nou). Ca orice film rusesc respectabil este crîncen și din  scenariu și din mize. Iar aici miza este una singură extincția.

Braindead (1992)

re

A 10-ea revedere? Probabil. Braindead (Moartea creierului era scris pe VHS, încă îmi amintesc) a fost și rămâne cel mai bun lucru făcut de Peter Jackosn pt Cinema. Pentru ăsta și Forgotten Silver pot să-i uit lăbărelile inelelor, toate cele 132 de ore din ele. Ce miracol, cât gore, ce umor. Seccvența cu urechea e la fel de eficientă și la 25 de ani distanță, oh-la-lah

D’Est (1993)

Anu ăsta i-am revăzut toată opera socialist-observațional-cinematografică a lui Chantal Akerman. Era destul de evident că D’Est e cea mai bună piesă. Marea telectuală feministă filmează țările (unele din ele, gen RDG și Polonia, Ukraine și parcă Hungaria, Rusia) de dincolo de cortina de fier, prin 1992 când cortina era proaspăt căzută. Acu stilu ca stilu și skillu ca skillu, că madam Akerman le avea cu d-astea. Eu am pendulat prin niște nostalgii toxice și am dat de un rezon mult mai mijto și pervers pentru adorat filmul ăsta. Seeing is not believing. Filmining is not understanding.

Practic revoltata asta gauche-caviar nu are instrumentele morale și telectuale să apuce ce vede din Europa de Est. Nu-i vorba de distanța aia pe care o pune de obicei între ea și lucruri,  nu este o reacție estetică. Neavând cum să înțeleagă ce-a rezultat din comunism organizează oamenii și lucrurile ca pentru diorame, filmează mult din mașini și ce rezultă este un memorial al unei epoci.

Showgirls (1995)

S-a lansat documentaru ăsta spumos de cretin despre această campodoperă și pentru că la un moment dat am văzut docu, am băgat și-o revizionare la Showgirls. It aged perfectly well. E la fel de cretin și mult mult mai jovial decât mi-l aminteam. Și are niște scurtcircuite de logică splendide. Culmea, Showgirls nu înseamnă acuma mai mult sau altceva decât a însemnat în 1997 (trash delectant și camp la infinit, țâțe buci coregrafie), si zdreanța aia de documentar progresisdos pe subiect nu face decât să lustruiască gloria lu Showgirls.