Documentare pe care

Am comis o listă de documentare pe care aș vrea să le vadă și alții. Nu-i un top dar este un must-see galore.

N-am tot timpul documentare pe care să le recomand călduros. Și asta e dubios pentru că văd vreo 200 anual.  80 pela BuZZ, câteva prind pe la TIFF, Docuartu vine și el cu vreo 70. La Dracula sunt anual câte 6-7 care se cer văzute și mai sunt româneștile de la Gopo și Divanul are măcar 2 propuneri pe documentar solide în fiecare an. Ca să fiu complet onest, din astea vreo 60 sunt de scurtmetraj. Dar tot sunt multe, că mai am curiozități și în timpurile mele libere.

Probabil sunt prea pretențios și cer, prioritizat prea multe dela documentar. Dar și știu că viața bate filmul, că documentarul este cinema și trebuie să aibă și informație și estetică. Poa să aibă și perspectivă auctorială, că oricum are. Ce vreau de4 la documentare  este 1. informație 2. estetică 3. perspectivă auctorială asumată 4. montaj just 4. muncă pe arhive. Deci da, sunt pretențios cum ar trebui să fie oricine care consideră că documentarul este un gen cinematografic și că poate fi capabil de fix la fel de multe ca un feature-fiction.

acilea am o listă de 7 filme, despre artă, despre cinema, despre politică. Și merită efortul

Struggle: The Life and Lost Art of Szukalski

N-auzisem în viața vieții mele de acest polonez artist eșuat în California și mă jur, povestea vieții lui este atât de HAOS că m-am întrebat de câteva ori dacă nu cumva am dat de un mockumentary demn de pus lângă Forgotten Silver. Dar nu-i cazul. Viața cu extrem de multe suișuri coborâșuri și colaterale incredibile a unui artist al regimului merită și atenția și gândurile ulterioare. Eu am ajuns la concluzia că da, între operă și opțiuni politice nu există vreo legătură direct proporțională valoric. Și că Szukalski ăsta e veriga lipsă dintre Rodin și Giger.

Blurred Lines: Inside the Art World

Tot din lumea artelor, un documentar care dacă ar fi fost superb ar fi citat din Exit through the Gift Shop. Dar nu-i genial, este decât corect. Despre cum și de ce sunt căcături vândute cu sute de milioane, cine stabilește prețurile și toate bășinele pe care o clică de jegăi și jegpizde le au în căpuțele lor de căpușe. Pentru că da, finalmente arta vândută cu sute de milioane este o spălare de bani mai cu fason și nu, documenatrul nu îndrăznește să meargă până la capăt cu investigația. Dar e destul de onest când cartografiază jegul și jegosanii din marea artă contemporană.

Jane Fonda in Five Acts

N-am simpatizat vreodată cu Jane Fonda. Pe americănește este un sortiment și uman și actoricesc inferior lu alde Liz Taylor și Shirley MacLaine. Să mai zic de Faye Dunaway? La alde Deneuve și Bardot le este din nou inferioară cu mult, deși le-a  urmat la traseul sus-jos pe falusul lui Roger Vadim (cât le-a dat-o broscoiul ăla la cele mai hot demoazele ale deceniilor 5 6 și 7 este în continuare halucinant).

Făcut de HBo documentarul are marele merit de-a o lăsa pe Fonda să se povestească. Cu onestitatea unei proaste care devine automat candoare (și deci agreabilă) madam Fonda se povește. Se auto-analizează. Și iese fix cum ar fi fost de așteptat din colajul ăsta de interviuri și secvențe de film: o beizadea prostuță și foarte arătoasă face carieră, DAR dă dovadă de mult mai mult curaj și de mult mai mult bun-simț decât marile dive contemporane ei.

Finalmente  o să revăd They Shoot Horses... și China Syndrome. Ca reacție la un documentar despre o artizdă care nu m-a impresionat și n-o să mă impresioneze, este mult. Also, da, Jane Fonda chiar a ars-o socialaist în anii 60-70s și pentru asta merită apluze. Atunci era o dovadă de curaj. Acuma când o fac ariana gande si meryl stripuțea e decât fandacsie de târfe îmbuibate de bănet care pozează în virtue signaling.

Scotty and the Secret History of Hollywood

Scotty era pește și le dădea cărniță de futut la homosexualii și lezbienele celebri de la Hollywood. A făcut asta între 1945 și gen 1980 și n-are nici secrete nici regrete. Ba chiar a scris și un memoir pe acest subiect. Documentarul este foarte simpatic și foarte aproape de hagiografie.

E chiar simpatic Scotty, acuma hodorog și hoarder, cum povestete și explică prostituția de lux pentru legebetei care  trebuiau să fie în dulap pentru că existau codurile de comportament și bune-meniere la shithollyod.  Deci da, important (pentru că istorie a VIP-urilor de la Hollywood, pentru că istorie lgbtqxyz), dar nu doar atât. Important și în egală măsură ipocrit.

Oricine a avut un minim interes apropos de Hollywood și epocile lui de aur a ajuns inevitabil la James Ellroy și la cărțile lui, ficțiuni și non-fiction despre LA și cele care se întâmplau pe acolo. Și da, n-ai cum să fi șeful la prostituția cea mai secretă în timpul unui regim opresiv fără să sacrifici câțiva pioni și să îngropi în deșert câteva hoituri. Despre asta nu se zice nimica, e ca la Ellen degenerata pe canapea, decât dans și bune maniere și fericire și sexy sexy.

Hitler’s Hollywood

Narativul oficial și rudimentar zice că după ce au venit venit naziști la putere s-au refugiat prin Us of A toate geniile evreiești din cinema-ul german și n-a mai rămas decât Leni Reifenstahl. După care hopa Fassbinder. Documentarul ăsta recuprează un deceniu de cinemau german și nazist și ce să vezi, n-a fost nici pustiu, nici vidat de valoare estetică. Vine frumos în continuarea unui alt documentar esențial despre cinema-ul german, care se ocupă de anxietățile și prolapsul republicii de la Weimar.

Acuma, ca să leg frumos de Unchiul Adolf cele ce urmează, Hitler apare la fel de mult prin documenatrele astea 2 americăniste cât apare prin documentarul despre cinemaul nazist. Și ca să-l citez pe dl Donald Trump, al 45-lea prezident al Inperiului Retardat ”You also had some very fine people on both sides” apropos de situația de acum a americii.

Death of a Nation

Dinesh D’Souza este un imigrant indian din India și un regizor de filme-eseu propagandistice până peste poate. Un fel de jegău gâdea-hâdea, cu tot cu fața de născut prin cur. Dar nu-i o tenie precum gâdea, este un păianjen care-și face o plasă sublimă din jumătați și sferturi de adevăruri și mai baga și niște false echivalențe. Ce rezultă este o capodoperă absolut terifiant de fascinantă. Un discurs în oglindă al tuturor schenunăturilor progresite.  Un infern al pufuleților și pufulinelor, în care Trump este fix ca Abraham Lincoln, antifa sunt fix ca SS-ul (chestie la care subscriu) și idealurile nobile ale progresiștilor derivă fix de la Goebbls și Goring (aici nu-s de acord, e vorba de stalinism isteric).

Spin-doctoring the shit outta retarded toxic progressive shite, la 1400 de turații pe minut. Death of a Nation nu vine doar de la Birth of a Nation (capodopera lui Griffith și ea de sensibilități stângiste ofensatoare) ci și dintr-o manevră splendid de nesimțită, de-a prelua discursul democrat apropos de nevoia de consens și de cum președintele este diviziv și asta face rău la inperiul american. Doar că aici poprul și președintele sunt în armonie, câteva degerături neo-naziste din zona progresivă disturbează consensul. Dinesh asta face o șaorma cu docu-dramă (cel mai empatic portret al lui Adolf aici îl găsiți) ceva adevăr istoric (Lincoln, da, era Republican, democrații doreau continuarea sclaviei) și un tupeu de-a dreptul sublim.

apropos acilea este integral.

Fahrenheit 11/9

Mi-e imposibil să nu-l admir pe grăsăul de Moore. Din toată pseudo-stânga americană e fix singurul capabil de luciditate și vigoare. Și de socialism. Și da, dincolo de bifat chestii de pe agenda progresistă și comparațiile cu Adolf și instaurarea nazismului pe Moore îl duce extrem de frumos capu. Nu-i deloc fan Trump dar e capabil să vadă în Trump un simpton al unor jeguri ajunse deja la metastază: partidele Republican și Democrat. La fel ca primul Fahrenheit (9/11) și al doilea Fahrenheit (11/9) e un cri de coeur pătimaș și personal și ironic și famboayant. Dar față de F9/11 ăsta nou nu mai încearcă să prevină nimic. Cartografiază dezastrul. Un dezastru care istoric vorbind începe de pe la primul mandat al inpăratului Biluță Priapistul Clinton (ăla care-a dat liber la banii corporatiilor in politică și a eredicat sistemul de control al băncilor și distrus vagile urme de asistență socială) și se continuă halucinant de dezatruos, aparent netulburat nici de beizadeul Bush nici de Obama  chiar și după ce Inperial prin pizdă clinton a falsificat alegerile din partidul Democrat pentru ca dea cu  râtu și labiile de tavanul de sticlă. Fără să-l spargă.

Moore bagă de toate, de la modul destul de distrubant în care Trump vorbește despre fi-sa Ivanka la Flint, Michigan, orașul în care curge căcat diluat cu metale grele la robinet și nimeni nu a mers la zdup pentru asta, ba chair Obama a considerat locul OK pentru exerciții paramilitare. F11/9 nu-i complet lipsit de speranță dar speranța (puștii care s-au pus pe campanie anti-arme după ce au fost mitraliați în liceu, câteva voci progresiste de la Democrați) pare prea puțină și pare-a veni prea târziu.

acilea integral

Sad Hill Unearthed

Documentar despre Cinema. Scurt pe doi niște spagnioli descoperă una din locațiile de filmare pentru The Good, the Bad, the Ugly. Cimitirul Silent Hill. Și de aici se începe un documentar mijto (dar cu supra-doză de Metallica, FFS) despre cum s-a făcut TGTBTU și despre cum niște entuziaști refac cimitirul iconic.  Pamplezir esențial (Ennio Morricone, Clint Eastwood included) și suvenir despre cât de incomensurabil putea să fie Cinema-ul. Și când îl făcea Sergio Leone, cu mega-buget și armata lui Franco la dispoziție era extrem de incomensurabil, chit că mai săreau în aer chestii aiurea și da, delicios.