Documentarele de Oscar 2014

Cinci filme documentare cu subiecte majore: de la faimă la genocid și de la revoluție la bătrânețe, avem de toate prin documentarele de Oscar 2014.

În felul lor, cele cinci nominalizate pentru ediția de 2014 sunt cam pe cât de variate pot fi și din ton și din texturi și din tematici. Patru din ele au totuși ceva în comun. Sunt cu vreo 160 de clase sub The Act of Killing, viziunea apocaliptic de tripant – disturbantă despre genocidurile din Indonezia. Am scis despre el, deja, nu revin.

The Act of Killing

The Act of Killing

Tot cu nasoleală maximă este și Dirty Wars.

Dirty Wars

Dirty Wars

trailer

Subiect: operațiunile para-militare strict secrete pe care the US of A le folosesc ca să lichideze oricând, oricum și mai ales oriunde pe absolut orice vrea mușchiul imperialist.

Mod de abordare: îl face Jeremy  Scahill, reporter și jurnalist de războaie super-versat care are la activ niște cărți despre ce și cum face defapt Imperiul Retard prin lume. Acu merge din Afganistan la Yemen și din Washington până în Somalia. Cam multe melo-dramatisme facile și exacerbate. O zic eu, deși nu am nimic împotriva agendei de stânga a lui Scahill.

Pentru cine e făcut: pentru ăia de stânga insensibili la manevre din emoțional atunci când subiectul li se suprapune peste mizele politice.

De ce l-au nominalizat: Pentru că ipocriziile de la Hollywood s-au simțit sadisfăcute. Au bifat și această problemă de auto-critică în timp ce finanțează nazisme maximale gen Dark Knight și Lone Survivor și Battleshit. Problem solved, vai ce bună și democratică e America aia capabilă de auto-crtitică.

Eu zic: Dirty Wars nu-mi zice nimic nou, absolut nimic nou. Cât de muist e Imperiul American atunci când vine vorba de războaie, revoluții și genociduri (mai mult sau mai putin) discrete nu mai e demult un subiect nou. Decât poate pentru americani.

Continuăm pe zona de ipocrizii maximale și iata documentarul despre Egipt. Acolo unde NU a fost deloc lovitură de stat.

Deci The Square.

The Square

The Square

trailer

Subiect: idei, idealuri, împușcături și speranțe din timpul Revoluției din Tahrir Square. Aia de l-a dat jos pe Mubarak, prietenul americanilor. Subiecți dintre cei mai variați, chiar și din Frăția Musulmană.

Mod de abordare: la cald, într-un haos maxim. Pentru că toate cele filmate sunt culese de egipteni get-beget chiar în timpul evenimentelor revoluționare de prin 2011…. maxim 2012. Idealisme, speranțe, naivități și dureri în stare pură. Exact genul de chestie care părea capabilă de-a introduce spectatorul în revoluție și de-a prezenta problemle revoluționare spectatorului.

Pentru cine e făcut: pentru ăștia care nu au bunul simț de-a se întreba nimic dacă filmul în sine nu întreabă nimic. Adică pentru americanii care tre să nu aibă vreo altă impresie decât că mizeriile alea de arabi vor decât democrație (și că după cum bine știm din propagandele oficiale Morsi nu dorea deloc să le dea asta, drept care ei înșiși l-au răsturnat, bla bla bla)

 De ce l-au nominalizat: pentru ca să se vadă cât de nobile sunt idealurile, cât de greu cucerite și mai ales să fie clar că nu a fost domne deloc lovitură de stat impulsionată din afară.

Eu zic: da, are un vibe autentic, da, haosul ăla de oameni și idei momente și morți e autentic. Dar tot haos care nu spune de fapt nimica se cheamă. Și se mai și termină cronologic & ideologic convenabil americănimii. Nu, merci.

Să trecem dară la chestii mai light, din alea despre oameni bătrâni care au fost aproape faimoși și se mulțumesc cu asta. Acilea intră două documentare. Foarte agreabile, fiecare în felul lui. Majoritatea votanților de la Oscaruri sunt hodorogi albi, de 60+, deci astea două cred că au cele mai multe șanse.

20 feet from Stardom

20 feet from Stardom

20 Feet from Stardom

trailer 

Subiect: Niște doamne negre ale muzicilor americane (și numai) se povestesc pe ele și carierele lor de back-up singers.

Mod de abordare: destul de onest, în mod cert corect dar lipsit deorice zvâc de poezie vizuală. Old black talking heads. Dar cu muzici mișto și cu o oarecare căldură sufletească genuină.

Pentru cine e făcut: pentru melomanii muzicilor deja clasice ale ultimilor 50 de ani. Pentru TV dacă ne luăm după standardul vizual cam flasc.

 De ce l-au nominalizat: muzică (de la Sting la Rolling Stones și de la Phil Spector la Tina Turner sunt văzuți/menționați foarte mulți din A-list), oameni în vârstă, afro-americanitate, noțiunea de Sărac, aproape faimos dar umil care probabil place mult boierimii din Los Angeles.

Eu zic: poate ar fi fost utilă și includerea lui Sound City pe lista aia de nominalizări. Mie îmi pare o vizionare colateral complementară. Revenind la 20FFS, nu-i deloc rău, but brilliant it ain’t. Pare făcut (ca tematică, nu ca abordare sau agendă) pentru dat pe teveu în cadrul Black History month. Femeile alea merită respect fără să-l ceară.

Cutie and the Boxer

Cutie and the Boxer

Cutie and the Boxer

trailer

Subiect: Un artist japonezoi atât de underground încât are 80 de ani și locuiește în New York împreună cu nevastă-sa și pisica. O soție cuminte care trăiește cuminte și resemnată în umbra soțului artist bețiv și haotic. Deși e și ea talentată cumva la arte. Un love story autumnal foarte convingător și tușant în ciuda unor hipsterizme.

Mod de abordare: e despre arte și artiști deci se hipsterizează și din film, nu doar din personaje. Nu într-atât încât să fie deranjant, totuși.

Pentru cine e făcut: pentru secția de gerontologie a Academiei Americane, pentru hipsteri care pun botul la toate lăbărelile care cicăse ar fi artă. Pentru oamenii care sunt capabili să admită că există love story și între non-fotomodeline și fotbaliști.

De ce l-au nominalizat: Poate pentru că este singurul (lăsăm Act of Killing deoparte că-i în cu totul altă ligă) din astea patru filme care merita o indiscutabil o nominalizare? Nu cred că pentru ironia oribilistă de-a avea japonezi și un Oppenheimer în aceeași categorie (Joshua Oppenheimer este regizorul lui Act of Killing, nume de familie identic cu Robert, tătuca bombei atomice, Hiromșima, Nagasaki, u get the idea). Poate pentru că pur și simplu #hodorogi.

Eu zic:  în ciuda faptului că artele lor mi se par de căcat, filmul e chiar Bun. Din ăla autentic și profund și uman.