Două lozuri: so why SO SERIOUS, Negoescu, why?

Două lozuri este un film necesar prin ce este (comedie de public) și leneș prin cum este (cameră fixă, zero fason umoristic din regie). ”Se râde” la modul general, la modul personal eu am râs odată, când intra genericul de final.

Care-i faza cu Două lozuri versiunea modernizată pentru 2016? Din ce-a scris nenea Iancu s-a păstrat doar ideea fugii după un belet perdut cu bănuți enorm de mulți dela loterie.  Lefter Popesco este spart în trei hăndrălăi: Sile (Dragoș Bucur, ăla cu ceva brand și nicio urmă de creieri dar investiții serioase în pariuri) Pompiliu (Alexnadru Papadopol, genul de funcționar zgârțog și de la antipatizabil în sus, dar cu niscaiva idei și o mare pasiune pentru teorii conspirațuioniste)  și nu în ultimul rând Dinel (Dorian Boguță, mecanic auto, un fel de Dorel, laș și cornut ca orice bărbat fără coa-e și cu pizda plecată la muncit cu pula lui Giani prin Italia). Ăștia trei sunt un fel de personaj colectiv și mai multă individualitate decât le-am dat io în paragraful ăsta nu el dă nici scenariul nici actoria. Nici nu-i musai cazul, dar în contextul filmului ăstuia  le-ar fi prins bine ceva mai multă dezvoltare de personaj.

scenografia este cel puțin ok, adică wow, ce de sobe

scenografia este cel puțin ok, adică wow, ce de sobe

Lozurile sunt de fapt un bilet la 6/49 de care Dinel este ușurat de doi băeți. Nu musai impunători, dar Dinel e laș și rămâne fără borsetă. dap, era o borsetă de la o promoție și Dinel e fix genul ăla care poartă borsetă. Chestie cumva frumos trasă din condei. Nu-i singurul detaliu mișto din scenariu și acu că veni vorba există 2 plusuri certe și corecte ale filmului ăstuia: scenariul (corect, cu soluții uneori prea banle dar cu detalii și ceva vervă) și actorii din roluri secundare. Din ăia de la școala de film privată (sau cum s-o chema, că l-am recunoscut pe băiatu trist din Sink, Ion Rusu, cel mai bun actor de care n-a auzit nimeni – nu-s deloc ironic) care ce să vezi au mai multă viață și mai mult umor în ei decât protagonsitul tricephal. Asta nu s-ar explica musai prin vreo superioritate actroicească cât prin ENTUZIASM și implicare, băgamai-aj pula. Fix chestiile care au fost omise total din comedia asta. Bine că măcar secundarii compensează. Și acilea e periplul prin bloc, printre vecini, care e chiar o bucată de film peste media restului. Familia cu abuz domestic și drogații sunt chiar bine, nici episoadele cu baba, curvele și țigăncile nu sunt rele, DAR parcă sunt mult prea facile (scenaristic vorbind).

atat de amuznat ca te caci pe tine de plans

atat de amuznat ca te caci pe tine de plans

Dacă din scenariu avem de-a face cu un film de public cu potențial de amuzament problemele apar la regie.  Negoescu se raliază total concepției fundamental greșite a regizorilor de Nou Val despre filmul de public. Respectiv că este o troacă josnică, sub demnitatea lor și că trebuie evitat orice compromis pragamatic îndreptat spre public. Deci avem o comedie fără vreun contra-plan, și dacă nici comedia nu CERE din ADN-ul ei plan/contra-plan nuj ce alt gen de cinemau cere (și westernul efectiv CERE contraplan, dacă tot am ajuns aici). Nefiind nici Porumboiu nici Roy Andersson Negoescu vrea să să dea cu stil dar finalmente face un film leneș și rece. Prin care apar niște cadre cu trenuri, probabil tribut adresat lui Dincolo de calea ferată, că altă justificare nu au.

asta e o secevnță acre funcționează chiar excelent dar au belit-o din trailer

asta e o secevnță acre funcționează chiar excelent dar au belit-o din trailer

Filmați cu camera fixă (sechele de la isteriile semidocte de val nou apropos de plan-secevență și cadre lungi egal cadre bune, mare artă) ăia 3 protagoniști ar trebui să se zvârcolaescă și din memebre și din grimase mai ceva ca la teatru ca să fie actoricește vorbind existenți. Din fericire protagoniștii nu o fac, și nu știu dacă e vorba doar de percepția mea dar parcă după vreo juma de oră nici măcar nu mai încearcă niciunul nimic. Practic două treimi din film funcționează pe pilot automat, din scenariu și din scheciuri disparate.  Nu ajută deloc nici faptul că (din nou foarte românește) la comedia asta se râde decât DE PERSONAJE, niciodată CU personajele. Aici s-ar cere o critică mai social-ist-ă, despre cum Negoescu și-a trasat persoanjele din clasa de jos și efectiv nu are instrumente să empatizeze cu ei, dar să nu ne ducem atât de departe, măcar i-a trasat corect și rudimentar din scenariu.

Două lozuri e multiplu paradoxal: ar fi fost un film mai prost dacă actorii din rolurile principale ar fi încercat mai mult, ar fi putut fi și comedie neagră de-a dreptul tragică (nuvela permite și lectura asta, diferența dintre comedie și tragedie este una de accent, nu de conținut) ar fi fost un film mai onest dacă din regia Negoescu lăsa morga de AUTOR DE CINEMA și se plia eficient pe faptul că face o comedie de public. Cel mai necesar gen de cinema pe care românașii îl fac rar și când îl fac iese  troacă abject-isterică (America venim și #selfie, d-oh). Două Lozuri ar putea fi încadrat în zona extrem de necesară dar rar frecventată de regizorii români a filmelor medii, cu potențial de public din care mai fac parte, cu minusurile dar și cu măsurile lor pe plus alde Bună, ce faci? Visul lui Adalbert, Despre oameni și melci, București Non-Stop, dar îi lipsesc onestitatea și pragmatismul ca să merite pus pe zona asta. Daa nah, e bine că există, cu toată lenea și lipsa lui de onestitate. Măcar e o comedie non-abjectă și punctează nițel înspre odiosul film de public.

PS: uitasem de faza care se vrea auto-ironică  ”românii nu știu să facă filme, fac filme cu blocuri, cu golani”. E chiar foarte ironică, pentru că Paul Negoescu chiar nu pare a ști să facă filme. E prizonierul unor tezisme stilistice pe care nu le poate duce și pe care o comedie chiar nu le cere.

doua-lozuri-poster

doua-lozuri-poster