The Drowned World – JG Ballard

The Drowned World, romanul de debut al lui Ballard este o (post) apocalipsă triasică. Și una dintre cele mai memorabile SF-uri pe care le-am citit.

Am scris acilea o introducere despre de ce JG Ballard îmi e atât de important. Deloc întâmplător The Drowned World am citit-o între volumul 1 și volumul 2 din Short Stories. Pentru că anul de apariție (1962) cam pe-acolo o amplasează cronologic.

Subiectul e un mix de hard-fiction cu (post)apocalips și meditație tripantă despre relația individ-mediu. Sună foarte greoi dar nu-i deloc restrictiv ca lectură.

În 2150, la zeci de ani (vreo 40, am aproximat eu) după ce exploziile solare au topit calotele de ghețuri polare. Din care s-au revărsat peste mapamond ape dar și prafuri, nisipuri, pământuri prinse acolo din  negura timpurilor. Ca rezultat geografia a fost masiv reformulată. Ce n-a fost acoperit de ape s-a esturaizat iar junglele au recucerit totul. Umanitatea, ce-a mai rămas din ea, evacuată și asediată s-a retras înspre Nord. Acolo unde temperaturile nu sunt încă debilizante. Acolo unde minciuna civilizației încă mai poate fi păstrată (deocamdată) în picioare.

Prin junglele gigantice mișună noi feluri de reptile. Șopârlăi gigantici, reveniți dintre Triasic & Jurasic. Ca să-i omologheze & analizeze ștințific doi cercetători au pornit spre ruinele unui oraș. Împreună cu niște militari. Paradiți de vise regresive înspre moleșeala de dinainte de umanitate și tripați de temperaturile fierbânde și umezelile exacerbate și savanții și militarii sunt de fapt degeaba într-o lume care deja nu mai e deloc a lor.

Kerans, protagonist, savant și deloc capabil să facă față regresiei mentale înspre reptilian (că de fapt cam asta s-ar întâmpla) își face de lucru cu Beatrice o duduiță rămasă în urma convoiurilor de evacuați, într-un penthouse fancy. Dar militari pleacă și apar pirații.

Ca un alt fel de ultim vestigiu al civilizației. Conduși de-un extrem de slinos & malefic Stragman. Și strong și strange și deloc dispus la vreun fel de compromisuri. Căpitan al unor nave care stochează ultimele opere de artă și luxurii ale civlizației.

Ce joacă Ballard sunt mize enorme: psichedelia regresiei, jocul de putere dintre Strongman și Kerans, the futility of it all care planează peste navele doldora de lux inutil ale unuia și cercetările ăluilalt. În miezul colapsului ireversibil al civilației se amplasează una din cele mai cinematografic concepute alegorii ale idelaurilor și inutilităților civilizației.

Scafandrii old-school care înoată într-un planetarium, zeificare întru Poseidon a lui Kerans, purtat pe tron de pirații negri prin ruinele recucerite din ape ale unui oraș (care era Londra), senzualizme maximale pentru Beatrice, răpită, drogată și împleticită în mult prea multe bijutetrii. Iconografie antică + marile școli de pictură + SF-urile epocii (suntem în anii ’60) +  exotisme supra-tropicale. Sunt toate fabulos organizate și amplasate într-o carte care reușește din plin ce-și propune din start: să scufunde în creierii de spectator fabulațiile lui JG Ballard.  Ca debutant în roman Ballard dă dovezi clare de imaginația în primul rând vizuală în al doilea rând conceptuală și nu în ultimul rând senzuală pe care foarte puțini autori (de SeFe au ba) o au. Capodoperă aș zice.