Ecranizari celebre. Când filmul este mai bun decât cartea (part 1)

De obicei lucrurile sunt certe. Cartea va fi mereu mai mult și implicit mai bine decât filmele rezultate din ea. Evident există excepții, și unele ecranizări celebre au făcut, pardon de expresie, din rahat bici.

Pentru lista de mai jos am ales fix filmele care au punctat mai bine decât cărțile-sursă. Acuma nici filmele nu sunt toate capodopere, nici romanele nu sunt toate cacadopere. Există multe ecranizări celebre. Mai bine de jumătate sunt bazate pe cărți și nuvele discutabile. Ba chiar unii au formulat o regulă <<cărțile bune nu rezultă automat/vreodată în ecranizări bune>. Dicton valabil pentru mai multe cazuri. La fel de bine se poate întâmpla ca un film bun să fie ecranizarea unui roman (sub)mediocru.
Deci, alfabetic vorbind, lucrurile stau cam așa.

Ben Hur

Ben Hur

 Ben Hur (Fred Niblo, 1925)

Cartea sursăBen-Hur: A Tale of the Christ, scrisă de Lew(is) Wallace în 1880. Vomăraie creștină plină de patosuri jegoase și cu Isus în rol secundar. Evident c-a fost mai best-seller decât orice în secolul XIX american.

Filmul: în 1925 Ben Hur era deja a doua ecranizare (prima fiind în 1907) și s-a dovedit cel mai scump dificil și letal film mut făcut vreodată de Hollywood. Ce și cum triumfă cinematografic peste roman? Tocmai cinema-ul: Ben Hur 1925 este un film mult mai kinetic, realist și teribil de vizual comparat cu alelate ecranizări. Care având dezavantajul sonorului au trebuit să includă toate gargarele penibile cu creștinisme și care nici n-au reușit să egaleze, cu toate culorile și avansurile tehnologiei,  cursa de care și bătăliile acvatice din 1925. Secvențe pentru care au murit oameni și cai și s-au scufundat corăbii reale.

Crash

Crash

Crash (David Cronenberg, 1996)

Cartea sursă: Crash-ul lui JG Ballard, publicat în 1973.  Deloc ratat sau tembel, dar un Ballard foarte puțin capabil de trecut dincolo de idei și discursuri.

Filmul: erotizare extremă și teribil de bine ținută din ritm și narațiune, Premiu (al Juriului parcă) la Cannes. Scandalizant de sexual și fetișist. Cronenberg compensează din plin dispariția automobilelor 70iste (din roman, veritabile pornografii de design metalic) cu kink-urile lui (sexualizm medical, corpuri ornate cu cicatrici și minți deformate de persiuni tehnologice). EROTIC și disturbant.

Dr Strangelove

Dr Strangelove

Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb (Stanley Kubrick, 1964)

Cartea sursă: Two Hours to Doom aka Red Alert scrisă de Peter George aka Peter Bryant în 1958. Un thriller de duzină cu paranoi nucleare și cu happy shitty american ending.

Filmul: Kubrick a făcut numai ecranizări și asta nu ar fi singura ocazie în care filmul este de preferat cărții (Barry Lyndon și Full Metal Jacket ar fi alelalte) dar în mod cert este o manevră de geniu să arunci în derizoriul satirei războiul atomic și să mai dai și cu finalul ăla peste fandacsiile optimist-americane. Plus alt genius @work, Peter Sellers. Capodoperă, pur și simplu capodoperă.

Fear-and-Loathing-in-Las-Vegas

Fear-and-Loathing-in-Las-Vegas

Fear and Loathing in las Vegas (Terry Gilliam, 1998)

Cartea: Fear and Loathing in Las Vegas: A Savage Journey to the Heart of the American Dream este foarte importantă pentru (stilul) gonzo și foarte lăbăreală cu droage și nimic altceva special. La mine este pe lista de lecturi detestate, ca și restul chestiilor lui Hunter S. Thompson.

Filmul: oh-la-lah. Terry Gilliam face rahatul bici și e destul de refreshing să îl vezi pe Johnny Depp când era actor, nu rahatul din caraibe. Aceeași poveste cu doi retarzi penali care trag droguri cu disperare. Ce pune în plus Gilliam (și face o diferență colosală) este un background absolut halucinant (pe care Thompson nu avea nici creieri nici talent cât să-l descrie), niște cameo-uri geniale (Ellen Barkin + Christina Ricci + Christopher Meloniwith hair – + Tobey Maguirewith the most horribly attrocious hair) și o perspectivă din care, aventurile nu sunt decât puțoieli jenante. Freakshow grotesc, kitsch de dimensiuni apocaliptice, protagoniști cacaricaturali și personaje secundare absurde.

Fight Club

Fight Club

Fight Club (David Fincher, 1999)

Cartea: Al treilea roman scris de Palahniuk și primul publicat de vreo editură Fight Club  este superb & genial, subversiv și nihilist. O viziune feroce și cinică asupra emptiness-ului cotidian. Singurul lucru care-l faultează major este un final cel puțin discutabil, în mod cert dezamăgitor.

Filmul: Balls deep, no holes barred and all that filth... Capodopera ultimă a unui hollywood deja necrozat. Fincher e brici din vizual (cumva un deceniu întreg de filme Made in US of A pare-a climaxa în filmul ăsta) cu absolut toate mizele acide din roman păstrate intacte (identitate & revoltă, consumerism & violență, ură de clasă & masculinitate castrată de reclame) PLUS final sublim, perfect calibrat pe măsura cărții. Iconic & cult-status and apocalipsul redux al unei generații care nu avusese încă parte de războaiele neocon-ilor.

Mâine: partea a doua cu SF-uri și horror-uri.