Eon, un Greg Bear interesant dar burtos

Eon este o cărămidă din aia de SF de la care aveam așteptări mari și după care am rămas puțin dezamăgit dar tentat să citesc partea a doua.

Am citit Eon pe plajă, în vacanță. O aveam în dublu exemplar, unu vintage în engleză (cu hârtia cam galbenă și scrisul cam puchinos pentru o lectura facilă) și unul în română, publicat la Trei. Am optat pentru ediția aborigenă, pe care am citit-o în 2 zile și abandonat-o prin Italia. Nu simțeam musai nevoia s-o mai car după mine, mai ales că mai aveam un exemplar și cum să zic, romanul e mișto dar brilliant it aint.

Care-i faza cu Eon? după un mic moment de război nuclear (1993) s-a ajuns la o pace între Us of A și URSS și să tot fie 2005 când apare un asteroid. Ditai asteroidul golit pe interior și cu o propulsie proprie, care nu respectă legile de deplasare celeste. Suntem deci în trecutul nostru care e viitorul lor, al personajelor din cartea pe care Greg Egan a scris-o în 1983. Și miza e dublă: explorarea asteroidul (care, ce să vezi conține extrem de multe chestii care fizic vorbind nu au cum încăpea în volumul acelui asteriod) și modul în care asteroidul provoacă un mare moment de război nuclear.

Toate bune și frumoase, mai ales că timpul nu face ravagii prin sciitură, și romanul funcționează da capo al fine. Deci americanii vor să aibă un monopol fățarnic cu alelalte nații asupra celor din astroid. Ei să dea cu râturile prin biblioteci și orașele din compartmentele secrete ale pietroiului cosmic, iar restul să măsoare praf și scrijealscă pietre în zona de minim interes a minunii galactice care este pe orbită terestră. Orașele, ce să vezi, cunt construite fix ca pentru oameni și prin biblioteci există niște chestii foarte nasoale. Respectiv povestea istotriei ălora care au construit asteroidul. Oameni dintr-un viitor de după un război nuclear care a avut loc fix în 2015.

Universuri/viitoruri paralele care se intersectează în asteroid. Inexistent în propria lui istorie, artefactul riscă să arunce lumea în care-a ajuns nu în război ci în apocalips nuclear total. Prin asteroid există mult mai multe decât scrie cărțile din biblioteci: al doilea oraș ascuns este încă populat de ce-a mai rămas din rasa umană, curvată și modificată în cele mai ezoterice moduri post-cyber-punkiste.

Cum rușii sunt în multe feluri numai dispus la bla-bla americănesc nu are loc o invazie a asteroidului și cu acestă ocazie se descoperă câteva chestiuni foarte perturbante. Calea, un coridor care prelungește la infinit asteroidul dar îl și propulsează nu-i utilizată doar de oameni.

Ce-mi taie din entuziasm apropos de Eon sunt persoanjele și mai ales modul lor de-a interacționa, flasc și nu chair convingător. Între ruși suferinzi de misticism și americănoi inocenți, cu ochii mari și sinceri lui Egan nu-i iese nicio scofală. Nici atunci când aduce în prim-plan post-umani din viitor nu-mi face vreo mare impresie. Nici lipsa unui suspans și-a cliffhangerelor între capitole nu ajută prea mult. Efectiv sunt vreo 100 de pagini în plus, de bla-bla care nu erau necesare și acre nu adâncesc persoanjele, pentru că personajele sunt cam inexistente.

De final, 2 linkuri: o tipă care-a citit și ea pe plajă cartea și un text de chiar Gerard Klein.