Fellini 100. Motive

Se face centenar Federico Fellini. Frumos și ultra-omagiabil.

Fellini este entry-level pentru tot ce înseamnă Cinema italian. Asta înseamnă că este ultra-accesibil pentru public și că da, este mai cunoscut decât ăilalți regizori de mare talent din generația lui. Ba chiar și decât ăia de dinainte. Este în mod deloc ironic și finalizarea da grande a neo-realismului (Notti di Cabiria și La Strada fix asta sunt oricât, puncte terminus pentru neo-realismul italian și oricât s-ar pompa rahaturile lui Antonioni drept capodopere, alea sunt filme fără suflu și suflet care în momentele lor bune au cadre interminabile cu Monica Vitti tristă și frumoasă ) și odată cu Fellini moare și tot ce-a fost mare și sublim în cinema-ul italian. Cu excepții superbe (Io sono L Amore și Gomorrah și Anime Nere și Il Divo și La Solitudine dei Numeri Primi)  cinema-ul italian de după Fellini este decât un mausoleu al frumuseților și cinema-ului deja filmat. Fapt divers, nu există cineva care să vrea/poată să-l continue, deși La Grande Bellezza fix asta încearcă și fix de aia este un rateu.  Colajul ăsta omagial al lui Sorrentino, superb la privit dar cu zero viață și zero originalitate nu are nicio profunzime, niciun scop, nicio urmă de kink. Tornatore, cu tot succesul lui la publicuri largi pune patos care-i acopere semidocția și tot este mai aproape de Sergiu Nicolaescu decât de Federico Fellini.

Ce-a făcut tipul ăsta de-a pus cruce unei cinematografii naționale? În primul rând n-a făcut doar el. Doar că Mario Bava și Pier Paolo Pasolini au murit înainte de Fellini. Și  după 3 decenii de Cinema  (50-60-70) și cei mai redutabili regizori posibili ( Bertolucci, Visconti,  Bellochio Leone, Ferreri fac fiecare din ei cât cinematografiile naționale ale României ș Poloniei puse în 69) Italia s-a epuizat artistic prin anii 80. Pitecantropul plin de empatii sociale burgheze Nanni Moretti este o mostră de obscen, ca un McDo pe Appia Antica.

Ce-a filmat Fellini de-l adorăm mulți care chiar vedem filme și da, facem ierahizări vizuale inevitabile în cadrului unui mediu de artă vizuală?

Spendoarea barbară, venită din mituri și coșmaruri și vise umede a antichității de dinainte  de mizerabilismul creștin. Satyricon-ul (și Caligula) sunt puncte terminus pentru peplum fix pentru că îl spală de zoaiele iudeo-creștine. Antichitatea pe film n-a fost vreodată mai antică. Și mai fascinantă.

Periferia, cu destinele ei mizere și visele ei deșarte. Și în cazul Italiei ruinele ei monumentale. Neo-realismul italian duce Holywood-ul clasic în zona săracă a societății. Rezultatele sunt  capodopere ale cinemaului și în același timp catedrale ale mizerabilismului. Filmat ultra-estetic, conceput din scenariu ca toate nenorocirile care se pot arunca peste niște oameni mărunți și deja vai-de-morții lor. Fellini lucrează în neo-realism, dar face lucrurile să fie devastante emoțional fără să fie visceral mizerabilist. De vină este o oareșce detașare, care și la el și la Pasolini funcționează clar: oamenii ăia săraci au parte și de bucurii și de cafteli nu doar de destinul-prea-tragic. Asta punctează maxim la crebilitate și da, Mamma Roma și Le Notti di Cabiria sunt (co-)scenarizate de nenea Pier Paolo Pasolini.

Portretele. Fețele. Fascinația pentru trăsături clare, de bandă desenată sau de fresce antice.  Aici într-o secvență aproape imposibilă pentru cinema în care Futurismul lui Marinetti și fetișizarea trecutului și timpul care distruge tot și toată maniera de montaj neo-realist (lăbărțată ca să fie ”mai aroape de mizerie, pardon viață”) explodează și implodează toate în același timp. Secvența asta este unul dintre cele mai radicale lucruri filmate vreodată.

Fascinația pentru grotesc și burlesc, pentru pitici și grăsane, pentru oamenii de la circ și pentru travestiți, pentru machiaje și costumații. Pentru carnaval și circ dar nu doar pentru astea. YOU DO REALIZE ITS SYMBOLIC, MADEMOIZELLE?

Asumarea și depășirea melodramei prin patos muzici și actori. Cel mai mizerabilist film al lui Fellini, La Strada nu evită nici cruzimea, nici sărăcia cruntă. Dar sunt acolo ca elemente dintr-o narațiune (tragica poveste a Gelsominei și-a nesăbuitului Zampano) nu ca piloni ai vreunui narativ politic.

Grandoarea. Uneori mă întreb dacă toată chestia asta cu grandoarea nu rezultă din fascinația regizorului pentru un decor sau peisaj. Sau personaj. Fellini o face la modul clasic, din scenografie. O scenografie nu de puține ori incompatibilă chiar și cu platourile hangare gigantice din Cinecitta.  Doar că grandoarea asta rezultă mai mult din fascinația pentru dimensiuni, din asumarea decorului ca simulacru, din abstractizare.

Nostalgie și umor. Este multă nostalgie în filmele lu Fellini, fie că sunt Vitelloni fie că-s E la Nave Va au Amrcord, fie că avem de-a face cu nostalgiile senectuții (Ginger e Fred).

Simulacru. Filmele lui Fellini, fie că-s artefacte aproape abstracte (Casanova-Roma-Satyricon) fie că-s cablate la realism (La Strada, Luci del varieta) își asumă caracterul de produs (artistic) și fără tinichele postmodernist zdrângănite la maxim pe zonele simulacrelor fac cinste și impun standarde pentru un anumit sortiment de Cinema. Ăla care rămâne.