Fellini top 10

Am amânat mult topul ăsta de filme ale lui Federico Fellini, dar iaca, dvd-urile sunt pe tarabe și am dat și de un top (eronat care include un film de-al lui) deci este un moment destul de bun pentru asta.

Pe Federico Fellini îl ador dintr-o noapte, acu vreo 20 de ani (PLM, cât de nasol e să poți sa-și faci cronologia, fie ea si cinefilă, în decenii) când se dădea la teveu Roma. Era evident, pe arte. Evident nu l-am prins de la început. Dar splendoarea aia decadentă, coregrafiată milimetric și mai ales pumnul ăla în tot ce știam și credeam despre cinema la vârsta de 13 ani au fost totale. Era una din puținele dăți când cinema-ul părea a fi prea mic și prea puțin pentru ca să încapă în el viziunea unui autor. Când filmul era o capodoperă fix pentru chestiile care rămâneau în afara lui, deși colcăia de tot ce ar putea colcăi un film și extrem de multe alte chestii în surplus. Mi s-a mai întâmplat de câteva ori senzația asta. El Topo și Inland Empire, SouthLand Tales și Sur le Globe D’Argent m-au dat ți ele pe spate în mod similar. Două săptămâni mai târziu vedeam la Cinematecă ceva  hăcuit și alb-negru care nu părea a fi deloc capodopera decedentă și senzuală de la teveu. Începea una dintre puținele mele adorații sincere pe felia de regizor plus operă și o suspiciune maximală (reconfirmată ocazional) față de mersul la cinematecă.

Acuma Dilema veche scoate colecția (o fi sau n-o fi integrală, asta nu știu) Fellini pe DVD. Mi-am luat, aproape automatizat I Vitelloni, am citit Gorzo și am aruncat fițuica suinei talibane de Pleșu. De vreo 10 ani Dilema veche nu-mi mai stârnește nicio curiozitate, și până și eu știu că DVD-ul e un mediu deja intrat pe linie moartă, ca VHS-ul, ca floppy-ul, ca banda de magnetofon. Dar Fellini, PLM, am o colecție de DVD-uri care se cere completată și scârba produsă de advertorialul taliban uortuodox despre excursii la Muntele Athos și altă labă de articol americănesc de politică internațională nu mi-au ocupat mai mult de 10 minute din existență.

Azi am dat pe fb de un top cu cele mai decadente 15 filme și era acolo La Dolce Vita, o alegere proastă din punctul meu de vedere. Nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru… să fim serioși e de departe unul din cele mai puțin decadente filme ale lui Fellini. Am bricolat în doi timpi și trei mișcări un top de filme de Fellini. Nu-a fost greu, că am favoriți foarte clari și din 20 de lung-metraje a fost simplu să scot din ecuație 10.

#10 Ginger e Fred (1986)

Un Fellini minor se zice pe nedrept. E tîrziu, e tomnatic, are câteva gigatone de melancolii și nostalgii care se disipează lent. Ar fi fost un final fabulos de carieră, pentru că megea atât de bine cu începuturile și cu obsesia constantă despre ce-i dincolo de glam-ul spectacolului. Ginger și Fred sunt doi neinca-nimeni bătrâni care revin din pensionare ca să mai danseze odată la TV. Într-un show ieftin și penal ca mai toate show-urile de tv italienețti de prin 1980 încoace. Ce-l face superb e fix nostalgia dulce, raportul deja devenit iconic dintre Massina și Mastroniani, diva și divu lui FF și contextul amar și cocălăresc al televiziunii italienești 80iste, veritabil circ ieftin.  Ultimul coup de grace din cariera lui FF, se leagă atât de emoționant de Șeicul Alb și de Luci del Varieta. Cumva, de la filmul ăsta încoace cinema-ul italienesc intră într-o comă continuuă, întreruptă de scurte spasmări de geniu (Gomorrah, L’imbalsamatore, Il Divo, Io Sono L’Amore, Vincere, La Solitudine dei Numeri Primi).

#09 I Clowns (1970)

Cred că ăsta e fix filmul care separă fanii Fellini de oportuniștii care i-au văzut filmele de Oscar și de Palm d’Or dar se dau experți în domeniu. Făcut pentru teveu și malaxare meta de ce zice FF (despre cum i se părea lui circul cânnd era mic) și ce se întâmplă (clownerii sublime, ieftine și grosiere cu midgeți fix în arena circului)  e cea mai bună capsulă despre ce însemnă de fapt Fellini. Fascinație sinceră și admirativă pentru gotesc și burlesc (și mai ales zona lor de intersecție), convenții de prin artele deja muribunde ale spectacolului clasic (teatru, operă, circ, varieteu) folosite ca pretext pentru gogomănii sublime. Care gogomănii, dincolo de orice abordare și context sunt fix mizele primordiale ale spectacolului. Și filmele lui FF sunt spectacol. Un cinemau  perfect capabil să preia recuzite, scenografii și abordări teatraliste pentru a face sublimat eficient un spectacol nou, Nu tot timpul despre spectacol, dar întotdeauna spectaculos. Razzle Dazzle to the max, și când e cu pitici și când e cu fresce antice.

#08 Prova D’Orchestra (1978)

Unul din ultimele OST-uri  semnate de Nino Rota, muzicist fidel pentru Fellini. Singurul film politic al lui Fellini (care a fost si rămâne, mai ales după standardele de lectură italiene ale cinema-ului, un regizor de dreapta) și cea mai perversă alegorie posibilă. Cu haute culture (orchestra) pe post de demos și cu mofturi stângiste (greve, pretenții) pe post de incidente și un dirijor mai neamț pe post de dictator Prova d’Orchestra este cel mai atipic film posibil. Are un singur decor (străvechea sală de concerte) și o mult prea multe de personagii, reciclate cu atitudinile lor cu tot de prin alte filme ale lui Fellini. Concluzia e brutală și venită de nicăieri. Superb. Și s-ar cere observat că pentru un tip rigolo și foarte capabil să se bucure din plin de viață nenea Fellini și-a terminat toate filmele trist. Cel puțin trist, uneori devastant de trist.

#07 Lo Sceicco Bianco (1952)

Primul film 100% Fellini este o declarație de amor amar pentru cinemau, pentru idolii lui de mucava dar și pentru naivitatea spectatorului. Un cuplu de provincie, ea ingenuă, el birocrat scorțos vine la Roma pentru ca Papa să le binecuvânteze mariajul. Dar Șeicul, erou de seriale cinematografice care udă tot ce se poate uda în ființa ei (se) filmează la Cinecitta. Și ea fuge, să-l vadă, ca să constate că visele de cinema sunt doar vise. Și el săracul trebuie să facă față lipsei ei și istericalelor familiilor care de-abia așteaptă să știe că Papa a binecuvântat anostul cuplu. Fascinant reglat balansul de empatii ale spectatorului între ea (care ar trebui să fie tâmpițică dar nu cretină și cu inima mare) și el (care ar trebui să fie anost și deloc simpatizabil). Dar ce să vezi la final e bine că ea și-a învățat lecția despre diferența dintre personaj și actor, film și realitate și e și mai bine că el săracu nu mai are cazne prin care să treacă.

#06 Le Notti di Cabiria (1957)

Singura alegere din lista asta s-ar putea considera că am făcut-o între La Strada și Cabiria. De fapt și de drept nu a fost o alegere, că prefer cu ochii închiși aventurile amoros romane ale Cabiriei față de faptele și regretele lui Zampano. Motivul e simplu. La Strada este o melodramă foarte melo și, da, este sfâșietoare cum numai o melodramă perfectă poate fi. Nu am nicio obiecție la ce face FF din mizerabilismul neorealist. Dar ce se întâmplă în Notti di Cabiria (Massina) este mult mult mai nasol și percutant. Povestea prostituatei cu suflet mare care crede că și-a găsit marea dragoste este singura dramă al lui Fellini. Și e pervers camuflată în melo neorealist. Până trece nițel prin thriller și o finalizează atât de oribil pe sărăcuța Cabiria. La un anumit nivel Cabiria este omologul low-class al lui Marcello din Dolce Vita. Un suflet bun dar pierdut, care-și ratează tot. Dar Marcello nici măcar nu-și dă se seama de asta. Cabiria are ocazia să înțeleagă exact cât (s-)a greșit. Cel mai hardcoristic emoțional final din cariera lui Fellini.

#05 La Dolce Vita (1960)

În mod uimitor cele 2 ore și 45 de minute trec extrem de ușor. Marcello Rubini (Mastroiani) reporter de varietăți o arde mega-glam prin Roma. Are un job care-i aduce în proximitate vedete și secsimboale, un side-kick de nădejde, pozar (pe Paparazzo) și o ultimă șansă de-a se împlini afectiv. Cu Anouk Aimee. Șansă pe care o ratează, pierdut într-un nor de sclipici și lindici (mai ales Anita Ekberg, larger than life și larger than Marilyn Monroe, dacă mă întrebați pe mine). O criză de mal di vivere și mal di essere de proporții apocaliptice  și unul din cele mai eficiente filme de turism posibile. Also, ca notă personală, fix Fontana di Trevi dezamăgește văzută de aproape. Nu are nimic glam, e înghesuită și Anita Ekberg e foarte bătrână. Dacă n-a și murit. Also, filmul ăsta este motivul pentru care La Grande Bellezza este un film frumos și nimic mai mult. Remake-ul neasumat reușește să fie mai mult decât altă copie de Dolce Vita, dar nu reușește destul. Nici nu are cum. Ekberg e prea mare, Roma filmată de Fellini e prea mare, finalul ăla maritim, ondulatoriu și metafizic dea dreptul este mult peste ce poate Sorrentino. Mastroiani e Mastroiani și cu asta punct, oricât de bun ar fi, Toni Servillo nu face decât glisări și aproximări pe același personaj pe care deja l-a avut definitiv Mastroiani în 1960.

#04 Amarcord (1973)

Veriga lipsă dintre Vitelloni și E la Nave Va, un film îmbălsămat în cea mai sinceră nostalgie. Un spectacol pe cât de intimist pe atât de accesibil și o piesă de colecție pentru imaginarul fascist al finalului de interbelic. Ce m-a uimit în relația mea cu el este că surprinde emoțional de fiecare dată. E fix genul de film dulce care nu se tocește după vizionări repetate. Același lucru s-ar putea spune și despre La Strada. Pubertate și adolescență într-un orășel de la malul mării mediterane. Splendid. Cel mai anti-400 Coups film posibil, deși nu cred că FF s-a gândit vreo secundă la asta.

#03 Roma (1972)

Roma este spargere toatlă. În toate sensurile termenului spargere. Un oraș plin de ruine și spărturi, spart în bucăți de cinemau care au loc în momente istorice sparte dintr-o axă temporală. Un film-eseu (termen oribilist) care sparge spectatorul și pare-un flux de gânduri malformate de vise și amintiri denaturate de imaginație. Splendid, pe alocuri sublim (secvența cu frescele care se șterg la contact cu aerul este una din favoritele mele din istoria cinema-ului), mai mult decât mult, fix ca Roma, un oraș care este mult și prea multe adunate unele peste și lângă altele.

#02 Casanova (1976)

Prima dată mi s-a părut nițel prea Extrem. Prea abstract.  A doua oară excesiv și cumva morbid. A treia oară nici măcar nu intenționam să-l văd, mă documentam apropos de Chesty Morgan, dar l-am revăzut cap-coadă..  A patra oară mi-am dat seama că de fapt este unul din filmele pe care le-aș revedea dacă mi-aș pierde vreodată încrederea în Cinema. Intitulat (la modul 70ist datat) Fellini’s Casanova ăsta e orice, chiar și o ecranizare a memoriilor  marelui futălău venezian. Dar pân atunci mai este un experiment suspect de narativ cu niște scenografie și mai ales regie totalmente abstracte. Un execes mai mult decât baroc de străluciri și luxurie, care devin kitch. Cel mai tributar iconografiei din pictura Romei antice film posibil. Deși subiectul, locurile și mai ales secolul lui Casanova numai asta nu cereau.

#01 Satyricon (1969)

De-a lungul istoriei cinema-ului vestic cred că sintagma splendoare barbară se poate folosi de fix 3ori. O dată pentru Night of the Living Dead, a doua oară pentru Apocalypse Now și a treia oară pentru Satyricon. Cu un pretext de literatură antică (ecranizarea fragmentelor din romanul lui Petroniu care-au supraviețuit prin 2.000 de ani), cu o abordare conceptuală atât de specifică deceniului 6 cinematografic european și cu un ritm mitic filmul ăsta este the ultimate peplum și mai este și-o mare tripangeală. Cu nicio intervenție sesizabil creștină și cu o serenitate vizuală demnă de artele antice Satyricon e ceva ce numai Fellini ar fi putut să facă. Un artefact faux-antique prin care se întrevăd miturile de dinainte civilizației iudeo-cretine și chiar de dinaintea civilizației greco-romane. Ca bonus ultim minotaurul e George Eastman, unul din cei mai cult actori ai cinema-ului inclut italo de prin 70s și 80s.

Și pentru că nu-mi place să omit minusurile, da chiar și Fellini a comis două filme deloc demne. Otto e mezzo, singurul film al lui Fellini pe care îl detest. O labă rămâne o labă și nimic din opt și jumătate nu iese, nici intelectual, nici cinematografic din onanie. Nah, a comis-o și FF. În epocă ideea regizorului care face un film dspre un regzior ajuns în pană de inspirație și refugiat într-un paradis vulvos fabulatoriu o fi fost cumva fresh. Azi e decât o labă.

Al doilea ar fi trebuit pus ca mare ars poetica dar este un ars poetica grotesc și mult prea trist ca să mai poată fi frumos. L’Intervista îl pune pe Fellini să se discute și să se piardă între vise și cinemau, amintiri și teatralizme ieftine. Cu This is my Song riffuit ad nauseam pe OST și cu Anita Ekberg, ajunsă frigiderică la dimensiuni întâlnindu-se cu un Mastroiani băbit și caricatural mie mi s-a părut cea mai tristă și nasoală incursiune în capul lui Fellini. Momentele de grație există ca pulsări ocazionale, dar ansamblul e pur și simplu mizer. Pare mai mult caricaturizare cu grotesc mult prea trist și teatralizm ieftin. Chestie mizeră, pentru că FF a fost unul din puținii care au inglobat glorios multe chestii din teatru  în Cinema.