filme 2015. Un top, part 1

Situația la filme 2015 stă la modul următor: n-a fost un an prost,  chiar deloc. Am păstrat  40 de filme, pentru că mai puțin era absurd și mai multe era degeaba.

 

Am avut vreo agendă pentru filme 2015? Mi-ar plăcea să cred că nu, dar la modul lucid am avut zero toleranță la căcănăreli americane, zero interes pentru cinemaul japonez dramatic, niște pulsiuni de vinovăție (pe care le am destul de constant) că nu văd destule filme franceze. Am în continuare o pasiune cam mare pentru vizual și un dispreț greu de temperat pentru narativ. Mi s-a părut un an mai bun pentru documentar decât pentru ficțiune și un an în care singurele filme americane valide provin de la importuri regizorale.  După Cannes 2015 (Dheepan) și Berlinala care tocmai s-a fâsâit, pardon finalizat, o să ne îngropăm în semidocții stângiste cu refugiați și ipocrizi burgheze despre refugiați. Nu că trendul nu s-ar fi startat deja. Dar putem să sperăm că o să fie un an măcar la fel de bun ca 2015. Also, sunt șocat că am 3 filme germane în topul de anul ăsta.

40. Ni le ciel, ni la terre (aka The Wakhan Front, Clement Cogitore)

Ni le ciel ni la terre

Ni le ciel ni la terre

Atunci când nu se duc prin Africa, la futut de copii și menținut de pace bravele trupe UN franceze se duc prin Afganistan, la evident, futut de copii, menținut de pace și mai ales la dispărut fără vreo explicație. Filmul ăsta făcut doar din atmosferă se preocupă doar de partea cu disparițiile misterioase. Faza e că staționați pe pământurile lui Alah soldățoii francezi cum adorm, cum au dispărut. Dacă îi mănâncă pământul sau dacă îi fac kebab talibanii, aceasta este întrebarea. Răspuns nu se oferă, dar filmul e chiar genul ăla de experiență hipnotică din liga Picnic at Hanging Rock. Cu barăci în loc de pension, soldați în loc de vulvițe în danteluțe și cu suspans la fel de opresiv, dar ceva mi puțin psichedelizat.

trailer

39. Eden (Mia Hansen Love)

Eden

Eden

Vreo 15 ani din viața și activitățile unui tip. Care se întâmpla să fie DJ. Faza minunată apropos de filmul ăsta este că e un film despre niște oameni, nu despre niște DJi. Chestia pe care până acuma au ratat-o sistematic toate filmele cu digieială de la 24 Hours Party People până la Go! și de la Its all Gone Pete Tong la Berlin Calling este pusă credibil și foarte franțuzește pe film acilea. Și nu-i vorba de vreun neica-nimeni, e un DJ de succes care trece prin toate căcăruile glam (coke addiction) și mizeriile vieții de zi cu zi (faliment și control bancar peste conturi) și amantlâcurile (că deh, e june DJ) și succesele și voiajele și mdap, ăsta nu-i cel mai ieșit din tipare film cu DJ, e pur și simplu cel mai bun film cu protagonist DJ.

trailer

38. Ich Seh, Ich Seh (aka Goodnight Mommy, Severin Fiala, Veronika Franz)

Goodnight Mommy

Goodnight Mommy

S-a apucat femeia lu Ulrich Seidl de făcut filme. Ce-a ieșit e atât de stilish că mustește de oroare și atât de rece că dă frisoane. Doi frați gemeni încearcă să înțeleagă care-i treaba cu mămica lor, proaspăt întoarsă dintr-o clinică de chirurgie plastică. Dacă sub bandaje e de fapt altcineva? Miza ar fi care cedează primu: mămuca sau plodu? Cică de fapt remake după Tale of Two Sisters (pe care eu tre să-l revăd ca să-mi dau cu părerea în acest sens). Și cumva similar cu The Boy,care sincer nu-i chiar un must dar face câte ceva bine pe aproape aceiași parametri. În mod minunat fix pe cât de rece și psycho e și nenea Seidl, deși la Goodnight Mommey alura vizuală e muncită din greu, nu intuită la milimetru.

trailer

37. Coup de Chaud (aka Heat Wave, Raphaël Jacoulot)

coup-de-chaud

coup-de-chaud

Undeva, într-un sat francez lucrurile nu merg deloc bine. E cald și e secetă și toată lumea e stresată. Colac peste pupăză tembelul satului o ține într-un cretinism continu. O să și-o ia rău și pentru alea pe care le-a făcut și pentru alea pe care nu le-a făcut. Un film suspect de comptent care aduce mai mult a Cronica unei morți anunțate decât a dramă rural-pășunistă. Oricum mizele sunt nu pe zona de polar (policier) ci pe psihologic. Psihologia de grup, bine punctată din persoanje individuale și incidente disparate. Nuj exact de ce dar filmul ăsta mi-a făcut poftă de-o revedere a lui La Vie est un Long Fleuve Tranquille

trailer

36. Chi-Raq (Spike Lee)

chi-raq

chi-raq

Spike Lee nu mai părea capabil de nimic artistic, decât de făcut gura mare pe probleme rasiale. Muzicalul este cel mai de căcat gen cinematografic și-o târfoazare cretină. Dar iaca Chi-Raq e un film suspect de agreabil, deși e cam muzical și e făcut de Lee. Care ecranizează de fapt Aristofan (dap, antichitatea greacă) și o face în Chicago și pe muzică și pe energie. Cam cel mai viu și sexy film american al lui 2015 e cu gura mare și cu grevă sexuală. Dar e o platformă de protest în care nici măcar Samuel L Jackson (at his most samuelLjacksonistique) nu-i detestabil. Haosul pe care îl face Lee din greva sexuală a Lisistratei nu-i adaptare fidelă și tocmai de asta e strălucit.  Și pentru cum explicitează exploatarea negrului de către alb și de către propria lor prostie.

trailer

35. Louder than Bombs (Joachim Trier)

louder than bombs

louder than bombs

Louder than Bombs ia melodrama (pe care Trier nu a evitat-o vreodată) și-o descompune/recompune din elementele ei componenete. Gânduri ale persoanjelor date din voice-over, gesturi disparate și disproporționate, o cronologie spartă din flashback-uri și vise. Ce se întâmplă de fapt? O fotografă de război (Isabelle Huppert) moare și soțul, plus cei doi fii trebuie să deal with it.  Dedesubturile afacerii sunt strict familiale. Femeia s-a înfipt cu mașina într-un camion, exasperată de plictisul existenței cotidiene americane. Mezinul are vreo 16 ani și nu știe asta. Fratele mare are un plod proaspăt fătat de care nu poate să-i pese și folosește momentul comemorativ ca să scape de oroarea paternității nedorite și încă neasumate emoțional. Tatăl, destul de abulic este cel mai lucid din toată combinația. Are o parteneră nouă, colegă profesoară de la liceul unde studiază și se alienează și fiul cel mic.

trailer

34.  The Dead Lands (Toa Fraser)

The Dead Lands

The Dead Lands

Cel mai bun film cu papuași de la Apocalypto încoace are mai puțină scenografie decât la Mel Gibson dar mult mai multe cafteli. Și-o fază din aia cu codul războinicilor și ritualurile vrăjitorești.  E aproape exploitation cannibal, dar e capabil de niște persoanje și ceva scenariu (care ține cât durează și filmul). Acolo unde și Revenantul și Green Inferno n-au reuțit să puncteze filmul ăsta din Noua Zeilandă excelează. Este entertaining și chit că nu-i preocuparea principală arată cam bine. Suspect de bine și la filmat copaci și la coregrafiat lupte.

trailer

33. Mountains May Depart (Jia Zhangke)

mountains may depart

mountains may depart

 Mountains May Depart are amploare și are niște chestii fabulos de cinematografice și are o burtă de rateu. Dar își revine atât de zdrelitor dintr-o ultimă secvență cât e chiar un film miraculos. Povestea e triunghiul amoros. Eternul și ineluctabilul triunghi amoros. Ea, cam tâmpă dar bună la suflet are de ales între minerul anost și baștanul interesant. Îl alege pe baștan. Suntem în 1999, asta e prima bucată din poveste și  China e la începutul marelui moment capitalist. Sau feudalo-capitalist, dacă luăm în calcul și A Touch of Sin, capodopera lui Jia Zhangke din 2013. Al doilea segment este amplasat în 2014 și-l aduce înapoi pe minerul căsătorit și muribund în orașul din care a plecat. Acolo este ea, divorțață și cu acces limitat la copilul pe care l-a născut  baștanului. Hop din nou, în 2025. Australia, acolo un copilul ei (deja adolescent) trăiește destul de alienat de tatăl lui, care nu scoate o boabă de engleză din el. Și face un crush pe o GILFă, tot chinezoaică. Tot ce funcționează aproape impecabil în primele două episoade din viața chineză începe să scârțâie și din regie și din scenariu pe ultima treime de film. Cadrele alea fastuos de simple și divin de perfecte rămân, mare parte din bucata de 2025 singurul lucru care vibrează. Dar finalul. Cred că e cel mai final din tot anul 2015.

trailer

32. Tale of Tales (Matteo Garrone)

tale of tales

tale of tales

Acest film este o Grande Bellezza, adică da, e foarte frumos și extrem de plăcut ochiului. Nițel mai cuminte decât media când e vorba dețâțe, buci, paranghelie, nițel mai creepy și bizar decât ar fi fost de așteptat, cu un umor fin rezultat din chestiuni grotești. Dar la fel ca omagiul înspre Fellini al lui Sorrentino și omagiul lui Garrone înspre Decameron* (și Pasolini) nu reușește să iasă din liga cinema-ului de mausoleu. Comparat cu poveștile re-vomate de Hollywood, Tale of Tales este un Triumf, cu t mare. Deloc kiddie oriented și fără scenariu  croit pentru cele mai mongolide pizde americane  filmul ăsta e cam ce-ar fi putut face hollywood-ul. Dacă ar fi avut sânge în coae, nu cifre în cap. more

trailer

31. American Muscle (Ravi Dhar)

piscineala de lo-life white-trash

piscineala de lo-life white-trash

În  liga lui Amercian Muscle este fix perfect. Walks the walk, talks the talks și n-are pudibonderii, dar nici vreun simț al măsurii. Mai are pe plus nițte intuiții vizuale cum numai prin zona de VHS galore și straight2DVD se mai găsesc. more

trailer

30. Loin des Hommes (David Oelhoffen)

loin des hommes

loin des hommes

E western dar e în Algeria, când cu Războiul de Independență. E cu Viggo M (excelent ca de obicei) dar parcă Reda Kateb excelează mai mult. Un profesor de școală (deci colonist) trebe să ducă în fața unui tribunal un ucigaș aborigen. Drumul printre facțiunile armate e dublat de un drum din ăla neplăcut prin trecutul profesorului (fost soldat, cumva victimă, cumva trădător) și prin sistemul de legislație muist care e inclus în sharia. Culmea culmilor arăbetele chiar e vinovat de crimă și profesorul chiar încearcă să nu fie vinovat de (încă) o crimă. Om, sistem, divergențe culturale și haos din ăla poetizat întru sublim de muzicile lui Nick Cave și Warren Ellis.

trailer

29. Bound to Vengeance (Jose Manuel Cravioto)

Bound-to-Vengeance

Bound-to-Vengeance

Deci nu sunt deloc fan al filmelor cu female vengeance, dar ăsta e SUPERB. O duduiță scapă din captivitate și-l ia ostatic pe nenea care-o păzea. Ca să le elibereze pe alelte captive. Vrând nevrând va de un final dea dreptul coreean de feroce. Violențe maxime. scenariu impecabil. Gore și total eclipse of the cunt. Doream să zic heart.

Reservoir Dogs meets Pawn Shop Chronicles, cam atât de dement e filmul ăsta.

trailer

28. La Tierra Y La Sombra (aka Land and Shade, Cesar Augusto Acevedo)

la tierra y la sombra

la tierra y la sombra

La Tierra y la Sombra părea un arthouse din ăla cu lanuri de trestie de zahăr care ard au ralenti. Și mdap, lanurile ard (e curățarea solului care are loc la final de recoltă) și TOTUL e în slo-mo. Și acțiunea și personajele și neuronii. Întors în casa dintre lanuri de trestie un tată deja bătrân trebuie să facă față antipatiilor pe care le emană (fosta?) soție, stării de sănătate precare a fiului și nepotului junior care nu știe prea multe. Trecutul apăsător peste personaje și cauzator de relații de-abia funcționale nu-i vreodată explicitat (de ce-a plecat nenea, dacă a divorțat sau nu, unde-a găsit-o fiul pe actuala soție) dar nici nu-i nevoie. Prezentul, deja sumbru și storcoșit de un deces destul de anticipabil e trasat din secvențe de pe plantație și din curte și din bucătărie. Deloc spectaculos dar cumva plăcubil la modul sincer LTylS este atât de lent că pare static. Dar e cinema și are rezonuri interne pentru funcționarea asta teribil de înceată.

trailer

27. Everest (Baltasar Kormakur)

Everest

Everest

Oh, da, încă un film impecabil de-a lui Kormakur. Tipul se pricepe și la comedii cu măritiș și la poezii seci despre Reijkiavic și la filme de acțiune americănești și la thriller mai islandez decât Islanda. De data asta băiatu face din nou un film bun. American și bazat pe fapte reale. Când tembelizmul alpinist era pe val (fuckin 90s) niște alpiniști se nimeresc într-o furtună și unii rămân acolo, ca memento-uri despre cum puteau să stea ei acasă, pe cururile lor, nu să orneze Everestu (și) cu hoiturile lor. Scenariul e by the fucking numbers dar ce face impecabil Kormakur e tocmai zona lipsă din dramolete și disaster-movies-urile americane pur sânge. Adică lucrează cu actorii (destul de buni toți, acilea cam impecabili) și face personaje și emoții cumplit de autentice. Cum e cumplit de autentic și muntele, și viscolul. Splendid executat, cu impact maximal.

trailer

26. Catch Me Daddy (Daniel Wolfe)

catch-me-daddy

catch-me-daddy

Super-spart, super-arty, super-tragic.  Ea e de prin Orientul arăbesc (Paki?) el e un puțoi de cartier white trash 300% Made in UK. Pe urmele lor e fratele ei cu niște gangsteri și ei se prăjesc cu toate droagele găsibile. Cinematografie d-aia de social realizm tripat estetic, finaluri tragice. Mai multe filme de amor acilea

trailer

25. Historia del Miedo (aka History of Fear, Benjamin Naishtat)

Historia del Miedo

Historia del Miedo

Suspansuri în stare pură, corelate mai mult de geografie decât de scenariu. Scurt pe doi undeva, într-o suburbie luxoasă toate anxietățile clasei burgheze încep să o ia razna. Dacă e de la un foc misterios care arde undeva pe câmp sau de la scheleții din dulapuri nici că ar conta. Ce contează e Anxietatea în stare pură care începe să urce rampant spre demență și spre violență. Nu-i film cu zombie, dar e mai creepy decât tot Walking Deadu. Din talent, nu din construcție. Ar trebui studiat la școlile de film.

trailer

24. From Caligari to Hitler: German Cinema in the Age of the Masses (Rüdiger Suchsland)

Caligari

Caligari

Cel mai cinefil documentar posibil ia la un loc capodoperle cinema-ului mut german și disecă, nostalgic și pre-scient toate colateralele antropologice care au generat și cinema-ul ăla sublim și ascensiunea nazismului. Două chestiuni care au schimbat indsicutabil lumea, istoria și mai ales cinema-ul. Expersionismul german, ca o simplă stare de spirit. topul de documentare e acilea, dacă vă trebe mai multe.

trailer

23. The Voices (Marjane Satrapi)

Mr wiskers

Mr wiskers

Scurt pe doi Satrapi joacă excelent lumea din capul tulburat a protagonsitului Vs lumea reală de după medicamente a individului. Și întreaga lui relație cu depresia, medicația, traumele din copilărie și mai ales nebunia moștenită de la dementa de mă-sa. Poate tocmai pe rezon de mămăciune dusă cu pluta s-a zis că vai, The Voices ar fi ca Psycho. Adevărul adevărat este că există aici mult mai multe perversiuni și hardcoreli mai grave decât hăcuirea vreunei femeiuști dușânde și hoitul lu maman din podul casei. more

trailer

22. Mad Max: Fury Road (George Miller)

fetish indeed

fetish indeed

După vreo oră din Mad Max 4 mi-am dat seama că tocmai intervine primul respiro. Că pân atunci un hodorog de 70 de ani, care tocmai ce-a făcut atrocitatea aia cu Piciorușe belite de pinguin 2 a șters pe jos cu tot Fast and Furious și cu toții morții lui. Deh, horogul e George Miller și-n vremurile lui bune a izbit vreo două capodopere: Mad Max și Mad Max 2 (aka The Road Warrior). more

trailer

21. Suburra (Stefano Sollima)

suburra

suburra

Stefano Sollima  face dintr-un roman  un film feroce și compact (120 de minute), cu rapeluri de vizual spre Gomorrah  și multe, multe coae. De văzut mai ales pentru ăia care încă nu înțelege de ce este o datorie morală să ne pișăm pe filme care au scenariu de 82 de minute dar țin 153 de minute. Also, e refreshing să vezi toate bucilea și mamelele alea tinere (să formulăm politicos, modul în care nuditatea e folosită elegant și eficient cu rapeluri către tradiția artelor vizuale clasice, că se întâmplă și asta). Violență, nuditate, moarte! EXCELENT.

trailer