Filme cu hipsteri: 6 bube

Dacă tot am dat zilele trecute de mai multe bucăți de “cinemau hipsteric” am zis că, la câtă silă îmi provoacă, probabil tre să existe niște cauze. Și le-am identificat. Cele 6 bube care fac din filmele cu hipsteri non-cinema valabil doar pentru hipsteri.

Ca să rezum pe FFWD și în linii groase ce și cum s-a evoluat cinema-ul hipsteric lucrurile stau cam așa. Originile filmului hipsteric se pierd în negura timpurilor. Mai exact spre final de 60s, când alde Andy Warhol și nenea Russ Meyer plus fabulosul John Waters împingeau,  cu umor (Waters), mamelizmente (Meyer) sau cu impostură (că doar nu filma viermele de Warhol nimic vreodată din filmele care-l aveau pe afiș) limitele a ceea ce însemna film. Era un demers transgresiv și necesar. Chit că și atunci, ca și acuma, Warhol era nul ca cinemau (bărbați care dorm, panorame de orașe și alte fototapete filmice), iar la vremea aia limitele se cereau dez-himenate.

Ceva mai târziu, Abel Ferrara (pe indie underground new yorkez) și Derek Jarman (pe zona homosexualist conceptuală britanică) au dus mai departe ceva ce s-a climaxat facial în operele de două parale ale lui Gus Van Sant. Lăbar atât de umflat cu pompa, încât lui i se datoareză mare parte din bubele de mai jos. Gunoiul care și-a scuzat remake-ul pentru Psycho la modul scat-academic vai, dar orice film este unic și irepetabil și eu fac acest remake doar ca să demonstrez asta. Vafanculo și marș în Iran. Cinema-ul iranian este singurul pe care-l detest în bloc, cât detest în bloc la fel de mult și intens giocco di mano-ul marca Gus Van Sant.

1. alb-negru

frances ha

frances ha

Fabulația hipsterică: vai, în alb-negru totul arată mai ARTISTIC.

Realitatea: ca să filmezi (și fotografiezi) pe alb-negru chiar trebuie să ai și talent și cunoștințe tehnice. Un film care ar fi fost un cur belit color este un cur dublu-belit pe alb-negru. Un goatze de dimensiuni galactice. Mai ales decă e alb-negru și digital.

Sursa moftului: The Artist, care-a fost oscarizat de multiple ori.

Exemplele clare: Nebraska, Frances Ha, Oh, Boy! BlancaNeves , dar și 90isme regizate de ăi mai hipsterici regizori – Deadman (Jim Jarmush), The Man Who Wasn’t There (frații Cohen)

2. estetică instagram

violet

violet

Fabulația hipsterică: cât de cool e să faci un film pătrat și cu culori denaturate, ca pe Instagram!

Realitatea: ca posesor de vreo 1200 de poze și om cu relație obsesivă cu Instragram-ul o zic sincer: coae dacă asta e singura ta grijă, să fie filmul de cinemau ca pe instagram, ce-ar fi să lucrezi DOAR pe app-ul de instragram sau pe aparat foto cu film foto și hârtie? Și să lași filmul pentru ăia pe care-i duce capul la mai mult decât “să fie ca pe instagram”.
Se mai cer și poveste, și personaje, și chiar și pe pătrat încadraturile contează. Poate chiar mai mult decât pe cinemascop. Nu s-au pus toți pe filmat lat de proști, au avut motivele lor foarte juste prin deceniile cinci și șase, când toată lumea s-a dat pe filmat lat și îngust: mai multă profunzime, mai multe detalii, amploare și posibilități de mișcări din cameră mult mai inventive.

Sursa moftului: obsesia cu instagramu’, ce altceva? și faptul că oricum puleții care fac filme din astea habar nu au de vreun alt reper estetic decât instagram.

Exemplele clare: The Wait, Violet

3. no story, no script decât bullshit

Jegul suprem: elephant

Jegul suprem: elephant

Fabulația hipsterică: nu toate lucrurile trebuie explicate, un film care nu explică și nu oferă destule piese din puzzle este mai intens și mai interesant

Realitatea: pentru ca impostura abjectă și inabilitățile scenaristice și de dialoguri să fie camuflate, hipsteru borșit pune în film aproximativ un sfert din ce-ar cere un scenariu pe bune. Asta în cazul, mai rar și mai fericit în care regizorul hipsteriot are habar despre ce se întâmplă în povestea care ar trebui să fie scenariu și avut bunul-simț să își gândească personajele care entități umane și actanți narativi. Chestie care se întămplă extrem de rar.

Sursa moftului: marele rahat Van Sant cu Elefant-ul morților mă’sii. Un jeg penal și lipsit de vrun fel de coaie sau personaje. Lipsit și de narațiune și de cauzalitate. Pentru că jegosu de Van Sant dorea decât să filmeze băieți frumoși și nu a avut tupeul unei opinii apropos de Columbine.

Exemple clare: Martha Marcy May Marlene, Violet, Another Earth, The Wait.

4. posers gonna pose

martha marcy may marlene

Filme cu Hipsteri: martha marcy may marlene

Fabulația hispetrică: personajele trebuie să stea frumos în cadru și să exprime emoțiile general valabile în universul hipsteric, spectatorul înțelege…

Realitatea: puleți care se preumblă tristuți și boarfe îmbrăcate vintage care privesc ușor încruntate în gol, de parcă ar fi apăsate de opresiunea unei existențe în care trebuie să spele și vasele dar ele ar avea chef de frecat iphone-ul. Asta pe post de dezvoltare de personaj. Crize false de isterie sau izbucniri în dans interpretativ cauzate de bucurii căcăcioase pentru emoții mai puternice. De fapt și de drept, hipsterii care fac filme pentru alți hipsteri nu au trăit cu adevărat vreo zi în viețile lor imbuibate. Și durerea și pasiunile lor sunt niște posturi și mimici calibrate după restul hipsterimii.

Sursa moftului: chiar Wes Anderson. Pe care încă-l admir și încă-i iubesc filmele, dar și Van Sant.

Exemple clare: Les Amours Imaginaires, Martha Marcy May Marlene, toate vomele lui Van Sant, toate filmele lui Wes Anderson.

5. minoritarii sexuali

Filme cu hipsteri: Les Amours Imaginaires

Filme cu hipsteri: Les Amours Imaginaires

Fabulația hipsterică: e film cu/făcut de minoritari sexuali, deci este un film bun.

Realitatea: există filme bune și filme proaste făcute de LGBTiști. Există jeguri bășinoase, capodopere, scârneli isterice și filme decente cu subiecte minoritar-sexuale. Pasionați de hidrocefaliile corectititudinii politice și discriminării pozitive, hipsterii și hipsterițele fac coadă la filme care dacă ar fi cu personaje hetero nu i-ar interesa defel. Susținând cu aplomb minoritarii care se fut non-biblic, hipsterii susțin de fapt și de drept ceva fundamental, care-i caracterizează și pe ei: impostura. Totuși, având în vedere că, ce să vezi, nu se fac filme proaste cu sau doamne ferește de către  homosexuali și lezbiene (cel puțin nu după numărul de premii și osanale de prin presă pe care le iau automat toate filmele LGBT) totul este ok.

Sursa moftului: queer cinema-ul, care-a murit de mult. Cam de prin epoca în care debuta Araki și cam pe când începeau să se monteze muzicacaluri despre SIDA, care luau și Oscar.

Exemple clare: Weekend și Keep the Lights on, plus Hors les Murs

6. nuditate da, felație da, erotizm zero

The Wait

filme cu hipsteri: The Wait

Fabulația hipstercă: suntem atât de liberali și libertini și eliberați că filmele trebuie să conțină minim un futai transgresiv adică PE BUNE. How COOL is that?

Realitatea: nici transgresivul nu mai e ce-a fost, trăim într-o societate pornificată până peste poate, în care tocmai erotizmul lipește cu desăvârșire. Ăia de vor porno să se uite la porno XXX, nu la lăbăreli pe juma pornificate care se pretind opere de artă curajoase. Între Maria Schneider futută în cur cu untul din frigider ca lubrifiant de Marlon Brando și Cloe Sevigny sugându-i pula lui Vincent Gallo este o distincție clară, de la cinema transgresiv și uber-erotizat la o proastă care-a supt pula și în fața camerei pentru că așa a considerat regizorul că e mai COOL.

Sursa moftului: queer cinema, d’oh. Doar că între Hustler White și L’Inconnu du Lac distanța calitativă e la fel de mare ca între Ultimo Tango a Parigi și Brown Bunny.

Ca notă de încheiere și subsol, din tot cinema-ul pre-hipsteric și post queer cinema sunt frecventabili decât Gregg Araki (când nu scoate din el vome precum Smiley Face sau Kaboom) și Larry Clark (care este totuși la fel de filthy și mult mai pedo-bear decât Terry Richardson, dar se pricepe al dracu de bine la filme cu adolescenți).  Și, evident, Shane Carruth (Primer & Upstream Color).