Filmele deceniului de la A la Z: Partea 3 [S-W]

Filmele deceniului 2010-2020 mai are încă 13 piese.

Am pornit cu filmele deceniului aici, am continuat aici și finalmente finalizăm aici. Ce-ar mai fi de zis e ce rămâne dintr-un deceniu deloc briliant.

Pe stil lucrurile sunt cel mai clare. Flare-uri și drone, plan-secvență și goana exasperantă după maximă claritate a imaginii. Niciuna condamnabilă, ba chiar lăudabile fix când se abuzează de ele. Fetișizarea unui neon emptiness care se finalizează cu neon glare facial.  Duratele sunt bulibășite, dar ce văd ca emerging are durate mai scurte de o ora juma. După toate eternitățile de plictis considerate capodopere pentru că cantitate generația nouă de regizori e mai puțin preocupată de durate mamut. Apropos, cel mai nenorocit de căutarile astea estetice și ideologice lucru este montajul.

Cel mai bine iese din deceniul ăsta documentarul. Doar că nu mai e documentar. Este un produs filmic cu o oarecare legătură cu realitatea. Peste care intervin malformații stilistice, conceptuale, politice. Mai mult schimbare de status decât decădere? Aș zice că da. Manevrat de ideolgizați disperați să acapareze discursul despre societate documetaru iese propagandă și fake news. Încă o piesă de realism progresist care nu face decat să proiecteze ideologie peste niște realități (sociale sau nu). Manevrat de artiști iese artă. Dus în teveu (si shitflix si amzon si hbo) pare a-și recăpăta ceva din relația factuală cu realitatea.

Pe discurs suntem între imperialism (al inperiului retard al americii și modului lui ipocrit de-a pretinde că guzganii plini de bani și zdrențele pline de virtute de la hollywood și din new york au  dreptul de-a impune coduri morale) și fecalizare ipocrită pe SUBIECTE SOCIALE. Care evident trebe să fie strict conforme cu ideologiile progresiste și PC și tot bullshitul cancerului anal la creeri al empatiei este zbierat ca scuză ipocrită pentru filme strâmbe și mediocre care n-au decât virtue-signaling de oferit pentru precupețiii și lătracii noilor ideologii americane. Simplul fapt că există mai multă inovație și mai mult realism în dialogurile de pe pornub decât în scenariile scrâjnite de stânga woke și toți afiliații este extrem de hilar.

Dreapta nu mai are mari vehicule, epoca reagan si blockbusterurile de acțiune ale deceniului 8 sunt moarte și îngropate. Dreapta face în cotinuare bani din disney și din toate filmele cu stângisme (cine redeți că mulge bănet din alde Atlantics și Bacurau și Les Miserables? Distribuitori și producători deja bogătani și deloc din clasele de jos și minorități). Le merge bine. Și drepta aia jegos sectantă nu stă degeaba,  în inperiul retard și prin diverse state creștine filmele de familie pline de îndobitocire religioasă o duc foarte bine. Dar nah, ăsta nu este un subiect de discutat pentru că elitele care bat câmpii cu reprezentare incluzine și toleranță strâmbă din năsucuri.

Nu vorbim de ” cetate asediată” și de ”culture wars” pentru că de fapt suntem într-o disoluție cacofonică a celor mai elemetare standarde estetice și morale. Ce-o să rămână în picioare din toată bulibășeala actuală? Nu multe, pentru că deja publicul este publicuri, fragmentate și alienate unele de altele. În mod papradoxal fix acuma filmele sunt mult mai mici și mult mai meschine. Mai puțin alea care vin din Asia și America latină. Următorul deceniu este al lor.

Snowpiercer (2014)

Filmul fundamental despre class-divide, care probabil o să rămână cult și iconic, cam ca Zardoz. E mult prea dement și nilihist și caricatural ca să nu-și facă singur loc și canon.
La Solitudine dei Numeri Primi (2010)

Ea și el, defecți amândoi se tatonează. Ar fi putut să fie melo din ăla pentru persoane care vor să-și pișe uochișuorii de emoție. Dar e atât de rece încât e mai mult thriller și ăsta cred că e singuru film de dragoste din lista asta. Dragoste după traume și dezastre personale dar tot dar tocmai de aia cea mai interesantă dragoste. Pusă într-un film atât de rece de zici că-i un maldăr de puișori de focuță hăcuiți cu bâta și uitați să se congeleze pe un colț de banchiză. De vazut și alalt love-story regizat de Saverio Costanzo, Hungry Hearts. Probabil singurul film despre tragedia cretinismului vegan făcut până acuma. Și vreodată.
The Square (2017)

Ostlund este cronicarul lașității bărbatului modern în fața istericalelor corectitudinilor politice. Asta a făcut prin toate filmele lui și the square este mai exemplar în sensul ăsta decât Force Majeure. Simplul fapt că ambalajul pentru discurs este lumea artelor înalte îl racodrează perfect la o mișcare anti-jeg plătit cu sute de milioane care a fost prezentă prin filmele ultimului deceniu (Velvet Buzzsaw, The Price of Everything și mai sunt vreo 2 )
Taklub (aka Trap, 2015)

Taklub sau disaster-movie de arthouse, cum nu puțini au încercat, dar numai lui Brillante Mendoza i-a ieșit Bine. După un uragan, printre colibe, corturi și ruine supraviețuitorii încearcă șă-și ducă inainte viețile. cât le-a mai rămas și cu cine le-a mai rămas. Comandat ca documentar comemorativ de către statul Filipinez (gluma proastă care este statul filipinez, dar să nu divagăm) filmul lui Mendoza ficționalizează totul dar pare mult mai autentic decât orice documentar. E cinema-verite-ul kinetic al lui Mendoza și modul ăla impecabil de-a lucra cu filipinezi neprofesioniști și rezultatele sunt excelente și exetrem de empatizabile cu. Din toată devastarea reies, aproape accidental cu-o naturalețe de invidiat cadre sublime și scevențe de-o forță de-a dreptul tectonică. Ăsta e individul, a știut dintodeauna să facă Cinema și n-a ratat nici de data asta.
Tenemos la Carne (aka We Are the Flesh, 2016)

Mexic din nou. Emiliano Rocha Minter, țineți minte numele ăsta. Băiatu o arde mai punkist și mai queer și mai artist și încă plusează discutabil pe shock-value, DAR știe să filmeze, senzualizeze și textureze cum știu al dreacu de puțini regizori încă activi. Filmul nu-i despre ceva anume, dar e fix cum trebe să fie un arty-farty horror. Cu marea mențiune că este impecabil.
A Touch of Sin (2013)

Viziunea asupra violenței din A Touch of Sin. Violența ca virus, care se transmite din om în om in filmul ăsta chinezesc care e atât de bun de zici că-i rusesc sau corean. Un film care face exact ce trebuie cu violența. O lipsește de orice fetiș, glam sau jubilatoriu tocmai pentru a-i reda spectacularul brust frust și eficiențele maxime. Enfin chinezăria asta e cam capodoperă și nu doar pe rezonuri de violențe super-eficiente.
The Tribe (aka Plemya, 2014)

Filmul ăla hardcorist cu adolescenți (surdo-)muți care sunt o haită și-s capabili de chestii la fel de sinistre și penale ca adolescenții cu auz intact. PLM, practic spectatorul trebe să reînvețe cum să se uite la un film. Este o miză majoră, un device intelectual, o găselniță genială și funcționează sublim, da capo al fine. Este nivelul ultim al unor experimente și este un triumf tocmai pentru că îndrăznește să renunțe la tot balastul narativ și să facă poveste fix din imagine. Also, avortul meu favorit din ultimele 2 decenii de cinemau. și concurența este mare, adică Nomi Rapace s-a dus ână în spațul cosmic ca să dea cu avort.
Under the Skin (2012)

Under the Skin este în același timp Odisee Spațială și Primer al filmelor cu extratereștri. Și asta e bine de tot. Video-art kubrickian servit cu ceva texturi very birtish, very 70s, very filthy. Ceva unicat și totuși asemuibil cu alde Final Programme și filmele lui Zulawski. Liga foarte mare, foarte ciudată și destul de ermetică și ca cinema(tografie) și ca mecanica celor filmate.
Universal Soldier: Day of Rekoning (2012)

V-ați imaginat vrodat că soldații universali or să înceapă să se înmulțească între ei? Ei bine, deja s-a întâmplat într-un film care izbește Apocalypse Now de toate filmele cu commandou și ce rezultă este într-asemenea hal de incalificabil încât este o capodoperă. Plus una din cele mai bine corgrafiate pelicule de smardoială și las că filme proaste regizate e entități cu vagin=valoare sunt prea multe în toate listele din 2019. Să ne dăm un refresh cu o mostră de miracol cinematografic ultra-machist.
Upstream Color (2013)

Filmul ăsta despre un cerc scurtcircuitat al vieții, apei infestate, morții, porcilor, clonelor și experimenteloe indescriptibile este urmaș demn al lui Primer și este SF cu foarte mult cap, foarte multe neclarițății și PLM, e pur și simplu SUPERB.
Ventos de Agosto (2014)

Poem brazilian despre ocean și moarte și futut și nuci de cocos. și toate astea plutesc bătute de niște gînduri valuri vânturi și ambianțe superb de mistice. Ca o nuvelă pe care Marquez n-a scris-o vreodată dar ar fi putut să o scrie.
The Void (2016)

Cthulhu. Spital aproape abandonat. Mutații. Tentacule. L-al-di-la-ul lui Fulci și miezurile lui Lovecraft. Tot executat con gusto mahimo. Fix la jumătatea distanței dintre SeriaB și Giallo. Cu multe, foarte multe lucruri bine amplasate și PLM, l-am văzut deja de 3 ori
Wrong (2012)

Undeva între misticismele cetoase și disipate ale lui Allan Moore și povestea vag kafkiană e a palmierului care nu mai era palmier nenea Dupieux continuă ce-a început cu Non-Film: aruncarea a tot aer și freeze-frame supra-realist pe secunde de cădere suspendată. Doar că aici nu-s mecanismele cinemaului dinamitate ci însăși ideea de continuitate a realului. Fie el simulat (pentru că film) fie el real (pentru personajele din film) realul și realitatea încep să dea erori și bluescreeuri mai ceva ca un windows vechi. Ce-i de făcut? Studiat undele de memorie cosmică emise de căcătu unui câine dispărut și multe alte lucruri la fel de realiste.