“Filmele deceniului de la A la Z: Partea doi [L-R]”

Filmele deceniului 2010-2020 se întoarce cu Milla Jovovich și microscoape, anvelope, revoluții și Vincent Cassell, filme rotunde și filme tripate, Nicolas Cage și Juliette Binoche.

Despre filmele deceniului se pot zice foarte multe. Coreea s-a dus în jos și China s-a dus în sus. Italia a rămas în coma în care este de la moartea lui Fellini încoace. Franța este încă brici, nemții sunt încă schissse. America de Sud se mișcă încă, extrem de capabilă de niște talente incalificabile. Corectitudinile politice au omorât orice ar fi putea fi într-adevăr dezbatere despre filme, cinema și scopu chestiei ăsteia numită cinefilie. Oportunizele s-au cocoțat în copaci pentru că vai, vagin=valoare. Orice mizerie de subiect cu vai bietele minorități este felaționat amplu și profund, indiferent de calitatea filmului, ba chiar și de-a scenariului. În realismul progresist dizidența este apoape inexistentă. În mod paradoxal singurul film din zona realismelor progresiste care zice ceva mai diferit decât media ultra-ideologizată, anti-realist și propagandistică a genului a fost, este și va fi Dheepan, un palmdor care îndrăznește să admită că nu toți imigranții sunt victimuțe lipsite de vină și victimuțe cu ochișuorii mari de la atâta inocență. ȘI SUFERINȚĂ. Exterminarea realității din filme de ficțiune și din documentare, făcută în numele propagandelor halucinatorii ale realizmelor progresiste este încă pe val. Horror-ul, genul de la marginea cinemaului și-a societății a prolapsat și el în fix aceleași căcături pe care le făcuse deja dar care acuma sunt valorizate pentru că IDEOLOGIE.

Toae mofturile minoritare îmbrățișate de stânga incapabilă de soluții general valabile pentru o societate par acuma dovezi de măiaestrie și sunt aclamte cu gurițe spumegânde. Call me by Your Name, care dacă era cu bărbățel student care dă iama în himenu lu o zdrențucă liceeancă și-o hrănește cu soboz aplicat pe persicuțe ar fi fost călcat cu boldozerul de pitapalaciii semidocți și de feminizde pentru că vai, exploatează sexual minorii. Nimeni n-a formulat asta apropos de un film cu gay, se știe că la homosexuali nu există d-astea gen prădătorie sexuală asupra minorilor, nu? Adică și Michael Jackson și Brian Singer sunt PERFECT OK. NU?

Ultimul deceniu, care efectiv ajunge să aibă în telefonul mobil mai multă tehnică de cinemau decât ar fi putut visa alde Trakovski si Kubrick nu inovează aproape nimic tehnic. Sau estetic. Când o face este dintr-un calcul corporatisto-falimentar (dotarea sălilor de multiplex cu tehnologia 3D de care nu avea absolut nimeni nevoie pentru a crește prețul biletelor) sau pe fundalul unor ipocrizii clare (este alb negru deci este automat ARTA sau este cu felatie gay deci este automat ARTA inclusiva, pe deasupra).

Plus transformarea filmelor disney marvel dc etc în simplu căcăt SERIALIZAT (pe ecran mare nu pe netflix-shitflix) pentru pulimea adolescentă și femeiușitile lor (care de fapt duce înapoi spre cinema-ul dinainte de 1950, dar asta este info strict secretă pentru foarte multe persoane care cică sunt onorabile și scriu despre film).

La part 3  lista asta va fi vorba și de noile direcții. Puține dar nu chiar nefericite înspre care se îndreaptă cinema-ul actual.  Aici  e partea 1.

Le Livre a l Image (2018)

Eseu despre Cinema ca memorie a unei civilizații. Monumental, dar perisabil, visceral legat de intelect și sensibilitate. Eseu arheologic al imaginii filmate și incursiune în meandrele memoriei cinematografului. Cu imagini tocite și uzate dar și cu forța încă intactă de-a evoca și arhiva un întreg secol de vise și coșmaruri, orori și splendori.
Lost River (2014)

Râul pierdut este un Terrence Malick pentru generația de neon și un Lynch reșapat cu mult iconic emptiness. E auto-indulgență? Nu, e idolatrie în formă pură. Aceeași idolatrie față de Cinema pe care o are și Winding Refn, doar că lui Gosling îi iese mai bine. Mai tăios și mai coios.

Lucifer (2014)

Fim rotund. Tondoscope. Despre Lucifer care este cunoaștere, capacitatea de-a deosebi adevărul de minciună și de-a profita din plin de capacitatea asta. Nuj și nici nu-mi pasă câtuși de puțin dacă teologic este valid. Dar cinematografic Luciferu lui Gust Van den Berghe este splendid și halucinant și atât de extraterestru încă este dincolo de sublim. Ce-i drept ar fi fost splendid și filmat pe pătrat sau dreptunghiular. Când se vorbește despre inovație în cinemau și totul este redus la schelălăituri despre moduri de-a raporta la naratiune evident că mă enervez. Asta este inovație futândă, nu elipse și confuzii. Tehnologia. Raportarea ei la percepție. PLM
Ma Loute (2016)

Estetic vorbind este un triumf și un colaj, și dintre toți regizorii Bruno Dumont avea cea mai puțină nevoie să-și renoveze esteticile, care deja făcuseră școală.
Ma Loute este o comedie spumos exacerbată, dar are toate detaliile și amploarea unui film de artă, venit dinspre fundamente vizuale ale culturii franceze. Deloc paradoxal, filmul este mai aproape de filmografia lui Ken Russell și de mofturile memorabil-grosiere Monty Python. Și are mult mai multe în comun cu Tin Tin decât ar fi cuviincios pentru o non-ecranizare. Totuși, Dumont rămâne într-o ligă a lui și numai a lui: natura ritmează secvențe întregi și ocupă cadrele largi, fizionomia (cu toate gesturile și expresiile afrente) rămâne mai pregnantă decât abundența de costume și decoruri și dispozitive. Aparent elegant și isteric, Ma Loute este o piesă de Cinema cum numai Bruno Dumont ar fi putut livra: radical de perversă din tonuri și detalii, visceral de memorabilă vizual
Maniac (2012)

Dincolo de feelingul de Smack my Bitch up versiunea de lung-metraj, POV-ul pornifică crimele și, ay caramba, Maniac-ul nou își depășește din plin și din toate părțile originalul. Bonus: OST-ul filmuluiși al anului 2013. Care cam șterge pe jos cu Drive și coloana lui sonoră, atât de fucking awesome este. L-am preferat lu Hardcore Henry.

Mandy (2018)

Da, Mandy este de fapt un manga ecranizat de Mario Bava, camn atât de (ne)bun este. Pulsează cu demențe și deformări demne de LSDuri, spasmează letargic prin supranatural și finalmente este într-atât de cosmic că pare un Feast făcut de Guy Maddin. Și am senzația că mi-a trecut pe linie moartă extazurile apropos de Nicolas Winding Refn.
Me too (2012)

Lipsit de cinismul jubilatoriu şi nihilismul acerb din care autoru și-a făcut trade mark-uri Me too este una dintre cele mai seci meditatii despre futilitatea vieţii, obscenitatea speranţei şi fanteziile fericirii. Ales cu spirit sprinţar titlul este o cerşetătorie profund umană dar prin excelenţă penibilă, un “dă şi mie” cu mâna întinsă şi gura deschisă spre marele necunoscut.
Melancholia (2011)

Problema fundamentală a lui LvT este că dă câte-o capodoperă (Breaking the Waves și Dogville, Melancholia și The House that Jack Built) și după aia nu mai are cum și de unde să mai dea ceva similar sau mai bun. Dar se tot auto-depășește. Cu Melancholia lucurile sunt cât se poate de clare, la fel cum au fost și cu Antichristu: vreț d-asta, zicetz, pisoiașilor? luatz d-aia, cât să nu puteți duce. Că reinventează tot canonul filmul cu dezastru planetar apocalips și crăpăm cu toții se punctează și el. Și da, poa să fie util și pentru sudiul a ce înseamnă FX-uri folosite de un geniu.
Minute Bodies (2016)

cel mai frumos și dureros documentar despre ce suntem (celule) și ce putem (să ne înmulțim și să murim) și despre locul nostru în univers (decât un accident). Un tur-de-forță capabil să livreze peisaje extratrestre sublime dintre mucegaiuri și celule, cili și membrane. O capodoperă întreruptă de sesiuni aproape random de fingering. Și tot ce-ar fi putut (trebuit?) să fie voyage of time, care este un căcat pompos și penibil.
Mountains May Depart (2015)

Mountains May Depart are amploare și are niște chestii fabulos de cinematografice și are o burtă de rateu. Dar își revine atât de zdrelitor dintr-o ultimă secvență cât e chiar un film miraculos. Povestea e triunghiul amoros. Eternul și ineluctabilul triunghi amoros. Ea, cam tâmpă dar bună la suflet are de ales între minerul anost și baștanul interesant. Îl alege pe baștan. Suntem în 1999, asta e prima bucată din poveste și China e la începutul marelui moment capitalist. Sau feudalo-capitalist, dacă luăm în calcul și A Touch of Sin, capodopera lui Jia Zhangke din 2013. Al doilea segment este amplasat în 2014 și-l aduce înapoi pe minerul căsătorit și muribund în orașul din care a plecat. Acolo este ea, divorțață și cu acces limitat la copilul pe care l-a născut baștanului. Hop din nou, în 2025. Australia, acolo un copilul ei (deja adolescent) trăiește destul de alienat de tatăl lui, care nu scoate o boabă de engleză din el. Și face un crush pe o GILFă, tot chinezoaică. Tot ce funcționează aproape impecabil în primele două episoade din viața chineză începe să scârțâie și din regie și din scenariu pe ultima treime de film. Cadrele alea fastuos de simple și divin de perfecte rămân, mare parte din bucata de 2025 singurul lucru care vibrează. Dar finalul. Cred că e cel mai final din tot anul 2015.
N, the Madness of Reason (2014)

Documetar super tripat și ultra-poeticizat despre un francez care s-a dus până la litera N dintr-o Encyclopedie du Cote d’Ivoire. Cine-are nevoie de ea? Probabil nimeni. E 100% francais, deci le vent blanc de l’oubli este cea mai banală dintre replicile din off. Da, este fix atât de prețios. Ca un JLG dus înspre Antiplano și ca un disque dur virusat de fantazmele albe despre o africă neagră care poate nici n-a existat vreodată.
Notre jour viendra (2010)

Revoluția roșcaților? condusă de Vincent Cassell? Qoi, SVP. Also într-un deceniu în care în care filmele au început să nu mai știe cum dreacu să se termine ăsta este o bucată fundamnetală de scenaristică și indiscutabil filmul meu favorit pe subiectul ”discrimarea în societatea vestică”.
Paradise: Love (2012)

Cum o fi să te duci spre maeștii din cinquecento ca să faci un film despre negrii care se prostitează pentru nemțoaice grăsance? Este excelent. Tot ce-i impecabil la Seidl (splendoare cinism rigoare, cadre brici și zero pudori) pus pe ecran pentru ca să ne ravisăm. În mod dubios trilogia asta a paradisurilor este cam încâcită. Paradise: Love este de fapt despre speranță, Pardise Faith este de fapt despre dragoste și Pradise Hope este tot despre dragoste.
Partisan (2015)

Ăsta e unul din filmele alea care vor să fie o metaforă pentru ceva și eșuează dar fix de aia sunt cam capodopere. Pentru că miza centrală (violența? patriarhatul din societățile izolate? totalitarismul?) colapsează complet încă din prima juma de film, când nici n-a apucat să fie exact target-ată și rămâne doar povestea lui Vincet Cassel și-a haremului lui care-i puiește plozi asasini. Agenți care duc arme în ghiozdane și lichidează la comandă. Copii ai tatălui suprem, care ies din enclava-harem fix cât să lichideze indezirabili. Abstractizat fără teribilisme și plin de miazmele europei de est ăsta e cel mai neașteptat și neșteptabil film australian imaginabil.
A Pigeon Sat on a Branch… (2014)

Porumbelul care cugetă este un eseu compus din tablouri (cadre-secvență fixe, zero mișcare de cameră, zero montaj în secvență) despre om și umanitate. Și absurdul sec a tot și toate. Triunghilabil cu alde Monty Python și Cremaster-uri și ceva fundamental nordic, gen operele de cinema ale fraților Aki, Mika și Kaki Kaurismaki, filmul ăsta este atât de capodopericos încât nici măcar scevența de flashback care mai e și muzicală pe deasupra nu-i discutabilă (cum sunt flashbackurile în general) sau detestabilă (cum sunt muzicalurile).
Post Tenebras Lux (2012)

De la diavolul CGIzat la secvențele cu plozi și câini peirduți în peisaje majestice și de la o orgie cu oameni foarte urâți dintr-o saună francofonă până la una din cele mai WTF decapitări din istoria cinema-ului, nimic nu are vreun sens. Nici nu ar trebui, pentru că, la Reygadas, sensul este în altă parte. A fost dintotdeuna paralel cu povestea (care de obicei se vrea vreo pildă) și PTL, filmul lui , nu văd de ce ar avea vreun fel de sens.

The Raid: Redeption (2011)

Nu putem toți să pișăm ochișorii la Roma și Marriage Story. Unii avem nevoie culturală de filme cu smardoială. Și când e coregrafiată în modul exhaustiv și aberand și arhi-suficient normal că The Raid intră in topul ăsta. Fratele mai realist al lui Adam Chaplin, dar la fel de violent.

La región salvaje (2016)

Amat Escalante face film cu cuplu în criză și monstru cu tentacule numa bune de înfipt în pizdă. Cel mai WTF, is this hentai film din listă are niște ritmuri similare cu Upstream Color și ceva mexicănizme de-a dreptul superbe (imagine, timpi prelungiți până dincolo de moarte, brutalism).
Resident Evil: Retribution (2012)

De la cei 3 magnifici Andersoni, pe care-i iubesc în mod fix egal (Wes, Paul Thomas și Paul WS) decât filmul ăsta a răzbătut prin topu ăsta. Coincidență? Deloc, la The Master m-am gândit și răzgândit prea mult pentru ca eu să fiu ok cu mine apropos de cât contează pentru mine parabola despre jegul intitulat scientologie.
Cinema-ul poa să fie larger than life. Eu aș zice că este una din îndatoririle lui fundamentale și că nu se poate realiza decât dacă trecem de cinematograf (adică înregistrare a unor chestii și pretinsa cablare la varii ”realisme”) și vorbim despre cinema ca simulacru asumat. Nu-i cea mai absurdă sau nouă teorie, Brecht și JLG, Charlie Kaufman și Lars von Trier, Haneke și Greenway și Monthy Python au făcut d-astea. DAR modul ăsta de-a distanța simulacrul de cablări și lăbării realiste nu-i restricționat cinema-ului de artă. Al 5-lea (cred) Resident Evil duce totul întrun gigantesc și simulare și face din Milla J o cărămidă care trece în toate vitraliile din templul realismelor. La modul rudimentar Resident Evil Retribution este pentru saga/franchiza Resident Evil ce-a fost Scream pentru slashere. Doar că merge dincolo de interogările meta. Mult mai departe.
Rubber (2010)

Mult mult mai departe merge Cauciucul lui Quentin Dupieux. Se rostogolește peste slasher, peste spectatorii din film, rupe toți pereții, nu doar pe al 4lea. Scopul e mai mult vivisecție aplicată modului de-a funcționa al filmelor (în raport cu spectatorul) decât deconstrucție sau interogare. Și este tot îmbăiat într-un umor atât de absurd încât este mai inflamabil decât gazolina. Ăsta ar fi fost și într-un top 5 din ultima decadă, FFS. Pentru tot ce face și pentru un nimb de glorie auto-proclamată pe care reușește să-l susțină cadru cu cadru și secvență cu secvență.