Filmele deceniului de la A la Z: Partea unu [A-K]

Filmele deceniului 2 sunt 50 și sunt rupte în 3 părți că mi-e silă să editez prea mult deodat. O lista care avea inițial 30 de poziții dar care totuși ajunge la 50. Și asta într-un sistem de zero generozitate.

Am pus filmele deceniului, deși dacă țin minte corect deceniul se termină în 2021, deci decadă poate ar fi fost optim? zero fucks given. N-a fost o listă nici prea grea nici prea ușoară. Am omis, evifuckingdent tot ce-i de dinainte de 2010 și pentru că timpul este sfetnic bun pentru chestii d-astea ample am zis că sar și peste 2019. E mai fair, entuziasmele se mai tocesc. Deci da, un deceniu de 9 ani. M-am surprins și io pe mine apropos de ce-a intrat, dar mult mai mult apropos de ce n-a intrat. Spoiler? Nici Wes Anderson, nici David Cronenberg nici David Lynch. Las că-s auteuri și le manâncă prea mulți căcatu indiferent de ce scot din ei. Încă am o fascinație pentru Lynch, un fetish pentru Cronenberg și o simpatie pentru Anderson dar niciunu n-a dat ceva excelent din 2010 încoace. Nici Gaspar Noe Nu are ce căuta, că Enter the Void a fost 2009. N-am avut alt program decât zero toleranță pentru bullshite americănesc, generozitate pentru alea 2 bucăți din lume unde cinema-ul chiar are un viitor mijto (America latină și Asia, evident). La un moment dat m-am trezit că tre să mai tai din francezi, deși un top de ultimul deceniu fara măcar niște JLG și Dumont nu are absolut nicio legitimitate.

Adam Chaplin (2011)


Deceniu mediocru pentru horror, dar măcar au venit unii cu filme precum Adam Chaplin. Over-the-top cheap gore din epoca (și cu esteticile și zero sensibilitățile manga)? YES; PLEASE. Atât de exacerbat că nu poate funciona decât prin acumulare de excese genul ăsta de neo-gore nu vine de nicăieri (Tetsuo, Brain Dead, Fist of the North Star sunt reprele clare) dar nici nu s-a dus prea departe. Aștept asta nou trepidând de expectivitate.

Adieu a Langage (2014)

JLG face 3D si rezultatul este fix motivul pentru care a fost inventat 3D-ul. de vreo 5 ori și de fiecare dată prost pân acuma. JLG merge spre dioramă și aruncă tot profondeur du champ între spectator și film. Cel mai 3D nu face imersivitate din aia eftină și penibilă cu chestii care vin/zboară spre spectator. Face fix opusul, duce lucrurile departe de spectator și face din ecran o frontieră transparentă dar ultra-concretă.

All You Can Eat Buddha (2017)

Metaforă despre colapsul capitalismului? Chemare către Cthulhu? Film cu prea mult mister pentru propriul lui bine? Foarte probabil, dar din zona de confuzii noi care sunt foarte bântuitore ăsta este o piesă de rezistență. Mai ascuns decât Cache-ul lui Haneke și mai alienat decât scrierile lui JG Ballard.

Bitter Lake (2015)

Povestea marii înfrățiri între jegu saudit și inperiul retardat al americii este cartografiată ultra-acuzativ și muncitul cu arhivele BBS dă o ilustrație de vai, mamă. Un manifest împotriva uneia dintre marile abjecții ale secolului XX.

Blue Ruin (2013)

Revenge muvie doar că anti-thriller și cu mizele mai mult pe psihologie și procese din capul de protagonist decât pe acțiune. Tragedie greacă ampalsată în suburbie și Răzbunare fără limite. Pentru că ființele umane nu sunt raționale și pentru că destinul e prea tragic. Si da, il prefer lu Incendies și Prisoners, deși se poate argumenta că Dennis Villenuve ar fi un regizor mai bun.

Bullhead (Rundskop, 2011)

Filmu meu favorit cu mafioți nu-i Only God Forgives, este chestiunea asta belgiană care de fapt nu-i doar despre mafie, la un nivel cronenbergian este despre trup si creieri. Mens insana in corpore insano servit și cu dramă și cu violențe excelente.

Casting JonBenet (2017)

JonBenet Ramsey a fost găsită moartă la ea în casă și cazul ăsta sinistru și ultra-mediatizat a cam traumaziat o nație cu neuroni puțini și suflețele mari precum Us of A. Cazul este de la sinistru în sus, e fascinant ca orice procedural servit impecabil în mai multe documentare. Doar că filmul ăsta nu documentează cine a mierlit-o pe micuța vedetuță de la pageanturi ci impactul pe care crima asta încă îl are asupra mentalului colectiv. Practic pune oameni care ar fi dispuși să joace într-o docu-dramă despre familia Ramsey să zică ce și cum cred ei. Și rezultatul este un dispozitiv absolut splendid.

the Congress (2014)

Capodoperă care folosește animația pentru a ținti dincolo de posibilul (deja foate avansat tehnic al) cinema-ului contemporan. Și care în timp ce scuipă pe chelie golumii și transformerii și star wars-urile pentru că nu mai sunt de fapt cinemau adevărat (chestie cu care sunt foarte de acord) trișează (admit, se poate să fie în pincipal un calcul financiar) și alege animația tocmai pentru un control total și posibilități într-adevăr nelimitate. Finalmente, adevărurile ultime ale lui The Congress sunt aceleași cu ale sistemului pe care îl expandează înspre viitor și distopie: iluzia și controlul.

Enemy (2013)

Mi-am dat seama de o chestie. Aș putea trăi cu niciun Winding Refn în lista asta dar n-aș putea să o las fără de măcar un Villeneuve. Care nu-i Blade Runner (superb splendid și mult mai mijto decât originalul) și nici Arrival și nici Sicario. Este Enemy, cu Jake Gyllenhaaal în dublu rol și un fel de vertigo al lu Cronenberg. Rece opresiv și perfect, cum dealtfel se și anunțase Villeneuve încă de la Polytechnique.

Faust (2011)

Faust? Care Faust? Ăsta al lu Sokurov seamănă mai mult cu Dracula al lui Coppola meets ruinele nevindanjate ale romantismului german. E ceva diabolic acolo și nu din subiect cât din textură. Texturi. Din modul în care reconstruiește, deconstruiește, invocă și demolează toată cloaca ideologică din care-a reieșit mitul lui Faust și-al semnării de pact cu diavolul.

The Forbidden Room (2015)

Uneori ca să faci Cinema trebuie să renunți la conceptul (din ce în ce mai obsolet) de film. De la JLG și weekendul lui încoace manevra este uzitată de foarte multe ori la modul muist (Unchiul Boonmee și Tabu) și din când în când mai iese câte-o capodoperă din ea. Guy Maddin nu-i pasionat de filme, și deși scoate din fetișurile lui ocazional filme acilea e vorba fix de Cinema. Un cinema fetișizat până dincolo de orice logică și bun-simț, în care povestea e un pretext halucinat de cineva infestat cu celuloid din cele mai dubioase surse și cineva ajunge dintr-un pârâu într-un submarin. Camera interzisă e mai mult sexual decât narativ și în mod disturbant persistă prelung în cotloane de memorie, ca un Codex Seraphianus al cinema-ului mut. Filme mute inexistente vreodată și alte filme inexistente, remake-urile lor 60iste de serie C proiectate în același timp, din acelși proiector străvechi și arse de lampa de proiecție.

Good Time (2017)

Regizat ca un flux de conștiință urlat dintr-o singură suflare. Până când plămânii se golesc complet de aer. Cam asta și așa este Good Time, aka Pe bune, o să-ţi placă, un film care numai feel-good în sensul entertainemntului aseptizat pentru consum de masă nu este. Și din erorile și rigorile alfabetizrii, urmează tot un Safdie Bros production.

Heaven Knows What (2014)

Ca să-i dovedească lui cât de mult îl iubește ea-și taie nițel venele. La cererea lui expresă. Sunt ambii heroinomani și homeleși și ea tot cerșește droage și empatie în timp ce-l combină pe unu (tot homeles, tot davaist, da măcar dealer) care nici măcar n-o iubește, deci nu-i cere să-și taie nimic.
Ce e bine: poezie, multă poezie. Nu din subiect (care e as low-life as it gets) cât din regie. Talent maxim la regie, actorie ok, un final fix cum trebe, deși nu mă așteptam la asta.
Ce nu e bine: toată zona de hipstăreală plină de compasiune ipocrită și ineficientă pentru heroinomanii străzii din care provine filmul m-a făcut să supectez că avem de-a face cu încă o bășină sundance, deși nu-i deloc în standardul ipocrit și inestetic al lui Sundance.

High-Rise (2015)

De la Metropolis încoace o fantomă bântuie filmele cu metafore ale societății și iminentul ei colaps. Este chiar fantoma Metropolisului (și-a luptei de clasă). Tot tămbălăul cu căderea din civilizație betonistă în sălbăticie extremă e ritmat frumos într-un montage abil și parțialmente punctat prin cadre random. E fix ca în carte, dar acilea pică mai bine. E frumos la privit. Și pervers într-un sens în care l-a distribuit și Ballard prin roman: boala nu vine dela beton, vine de la societate. De la ambient și de la organizare.

also, dacă ar trebui să aleg un regizor al deceniului ăsta Ben Wheatley ar fi.

Hors Satan (2011)

Mult mai aproape de fascinațiile lui DH Lawrence și de modul de-a insinua eternitate în peisaj filmat al lui Terrence Malick decât ar fi de așteptat. Cel mai grandios și păgân film a lui Dumont este monumental dar fără monumente, personal dar fără personaje, inuoubliabil fără să fie zguduitor. Hors Satan (în fara satanei) pare mai mult scheletul unui mit de dinainte de inventarea lui Satan.

Jauja (2014)

Jauja e pur și simplu superb. O fandacsie fără cap sau coadă, cu o secvență de final în plus (scoasă dintre buci) DAR OMFG, cât de superb poate să arate. Încă numi dau seama dacă este mai mult fetișizare a filmului sitoric sau interogare asupra locurilor comune din filmele pe subiect istoric dar este atât de excelent.

the Killing of a Sacred Deer (2017)

E ceva iritant în abstractizarea extremă a personajelor și-a felului în care cadrele sunt ansamblate în secvențe mamut. E prea rece, prea distant, prea perfect. Prea demiurgic. Dar funcționează. Și aici, între artă abstractă și exigență ritualică, The Killing of a Sacred Deer expune nu doar un regizor redutabil, ci și oceanele de semidocție care trec drept cinema de artă, escadroanele de oportuniști experți în „cinema social” cu subiecte mizerabiliste și valori estetice sub-mediocre.