Gopo 2019: puține filme bune, multe nemulțumiri

Am votat la Gopo 2019. A fost destul de simplu, pentru că o parte din nominalizări sunt atât de penale încât sunt categorii întregi la care ai de ales între câte 2 chestiuni viabile artistic din 5 nominalizări

Înainte de Gopo 2019 este fix ca înainte de Gopo 2018 și fix ca înainte de Gopo 2017 și fix ca înainte de orice gală Gopo. Destul de multă nemulțumire, mai dată pe facebook, mai scrâșnită în măsele, multe opinii confuze. Chestia care se infiltrează în discuțiile de anul ăsta este dacă (mai) avem nevoie de gala asta. Oo-pa. La cât de mare e mizeria unor nominalizări (Charleston și Îmi este indiferent cât de ratat e filmul dar e cu Holocaust, deci trebuie băgat în seamă au acumulat tone de nominalizări nesusținubile nici moral nici artistic) la cât de penibilă este omiterea  unor filme (Lemonade Și Secretul Fericirii, În pronunțare și da, chiar și Pup-o mă meritau nominalizate, Un om la locul lui a fost snobat și ăsta într-un mare fel) discuția nu pare deloc absurdă. Mai punem la colecție și eternii ofensați (Puiu și Mungiu și mai nou Muntean) care sunt atât de buni că n-au ce căuta în aceiați oală cu restul cinema-ului aborigen. O-pa, și-or fi făcut filmele cu bani de la alt CNC și or fi fost destinate altor publicuri, pardon altor festivaluri? Ar trebui să fim în mijlocul unui shitstorm dar așea suntem noi românii tăcem și sau ne distanțăm cu snobism sau colaborăm servili.

Poate ar fi optim să nu tăcem și să colaborăm la o reformare a modului de funcționare al galei Gopo. Nu, nominalizările n-or să mulțumească vreodată pe toată lumea (nicio gălire și nicio listă de nominalizări și nicio ceremonie cu statuete n-o so facă) dar ar putea fi optim să reformî câțte ceva. Pentru că avem nevoie de Gopo. La modul fundamental de cinic, pentru că este o contra-pondere la gala UCIN. La modul fundamental frivol, pentru că au mai învățat și cineaștii și cineastele să se îmbrace de când cu gala asta. La modul realist pentru că la gale d-astea se vede clar ce le place oamenilor din biz să creadă că este important și cine face sluj în fața cui.

Ce reformăm? Ar fi optim să reformăm mentalități și legislație. Greu spre imposibil dar să nu excludem din discuție mentalitățile de clică, slugărnicia colhoznică a membrilor cauzelor proresiste și deficiențele din legislație.

La legislație atâta vreme cât nu există o obligativitate hard sau soft (prin punctare) pentru participarea filmelor în competițiile festivalurile românești din țară (incluzând galele tip Ucin și Gopo) nu rezolvăm nimica. Futoazezi bani de la CNC ca să faci un film plimbi popoul pe la Cannes, pe la Berlinală mai iei vreun premuieț la Karoly Vary și filmul ăla nu există fix pentru publicul românesc. Care public există și pentru alde Ramona și Moromeții și pentru alde filmulețe mici și cu pretenții de art-house. Ce nu există este fix accesul. Și nu tone de bani investite în (re)costruierea de cinema-uri ar fi rezolvat problema. Problema, fiind 2019 se poate rezolva pe online. Dar asta este o discuție mult prea stufoasă pt acum.

Sclaveții inclusivităților progresiste au încoronat-o pe madam Ada Solomon drept regina la oprimați și s-a format un monopol de opinie favorabilă producțiilor dumisale. Care sunt, cu excepții rare (Aferim și hm… nuj dacă mai există vreuna) niște căpușeli oportuniste și deficitare fix cinematografic pe ”tematică socială cu mare relevanță”. Decât 4 filme cu Holocaust, unu cu intersecționalitate gay-țigani, Aferim cu sclavia țiganilor. Cineva a prins trendu, foarte bine foarte glorios dar dintre toți entuziaștii producțiilor solomoniene n-am auzit pe niciunul să remarce (ca să nu zic promoveze) filme produse de alte persoane pe tematicile sociale atât de esențiale existenței lor. Nici de Amintiri din Iași nici de Nusbaum 95736, nici de Tatăl meu, Imre nu s-a pronunțat niciun extaziat de răcnetele penibile din Îmi este indiferent cât de varză e filmul ăsta. Also, știu că e greu să faci virtue-signaling dacă nu primești comunicate de presă de la Anchidin apropos de filmele pe tematică, dar totuși, plm, mai ușor cu slugărnicia. Mai vedeți și voi filme. Cele 6 nominalizări de anul acesta sunt o rusine.

O rușine similară sunt cele 13 nominalizări pe care le-a căpătat Andrei Crețulescu pentru impostura de lung-metraj Charleston. Crețulescu n-are nimic de zis, nu are vreo idee despre ce înseamnă regia dar se crede un Jarmush de Dâmbovița corcit cu un Tarantino de Lehliu-Gară. Și i se papă iluziile penibile, că nu-i așea impostura este perfect OK. 13 nominalizări pentru un șir de glumițe cam penibile și cam penal scoase din mână și din gură asezonate în ceva ce arată a reclamă la săpunul Duru. Gloryholic d-a dreptu, Pup-o măh este un exemplu de film net superior și ca film și ca nivel de artă și ca onestitate. Un om la locul lui este un film de 60 de ori mai bun. A doua cădere a Constantinopolului este un film de 400 de ori mai credibil și mai bine jucat decât Charleston. Dar ăștia suntem atâta putem.

Apropos de cantitități și abilități, Gopo poate să aibă an de an reglaje penru optimizarea procedurii de nominalizare (și are), DAR problema fundamentală despre care nu se vorbește este fix cantitatea de filme. Filmele acelea înscrise, pe care un juriu de (pre)selecție/ nominalizări (11 persoane) trebuie să le vadă pentru a genera lista de filme nominalizabile pe care le votează ăilalți cca 500 de specialiști. Anul acesta au fost ca 20 de lung-metraje, cca 10 documentare de lung-metraj și cca 50 de scurtmetraje. ENORM și să nu fim ipocriți, niciun profesionist nu avea cum vedea până la data începerii selecției toate tonele alea de ore de filme românești. Nici măcar juma din ele nu sunt văzute de mai mult decât vreo 20 oameni din industrie. Ăia care fac selecții de festivaluri. Deci arunci peste niște oameni care oricât de profesioniști ar fi mai au și altele de făcut vreo 100 de ore de filme din care probabil nu au văzut decât vreo 10 -12 ore. Cele mai bușite din toată combinația asta ies scurt-metrajele.

Soluția nu-i complexă, dar complică nițel organizarea: 2 jurii de nominalizări. Rezultate sau din ruperea juriului mare în 2 mai mici (7?) sau de un juriu dedicat exclusiv scurtmetrajelor și categoriei de tânăr speranț/ă. Pentru că nu toată lumea are răbdarea de-a se uita la toate scurtmetrajele, pentru că nu toți cei care se uită mai și țin minte care-i care și pentru că la tinere speranțe militez pentru nominalizarea tineretului profesionist tehnic. Ăștia care fac machaiaj și pedichiură, scenografie și scenaristică. Puștimea aia care știe cum se poate filma în 2019 și producătorii și regizorii de scurtmetraje. Chiar avem nevoie de un plus de tehnicieni (impropriu spus) pentru că suntem pe minusuri masive. Nu-i deloc unfair pentru actori și actrițe. Munca lor având vizibilitate maximă pentru majoritatea votanților, au parte de un plus de șanse la o categorie (tinere speranțe) și juriile sunt de obicei tentate să reverse surplusu de tinerime actoricească fix aici. Not ok. Dacă joacă bine într-un lung-metraj de ce nu ar fi nominalizați la categoriile de actorie? Avem deja 4, adica 16 locuri, ffs. Anul ăsta băeatu ăla din Moromeții se întoarce a jucat bine, a avut și rol principal dar a fost pus la tinere speranțe și speranți. Cam unfair.

Că tot veni vorba de numărat actori și actrițe, un premiu pt ensemble cast, lăsat la dispoziția juriului ăluia de nominalizări ar putea fi refreshing, mai ales că la modul obiectiv unele filme (Un pas în urma serafimilor și Sieranevada) îl merită, dar n-o să ai 2-3 filme capabile de încasat premiul acesta în fiecare an, deci o categorie de nominalizări nu se justifică.

Și, FFS, la cel mai bun sunet să nu voteze decât sunetiștii. Dacă la machiaj și pălăriuțe, muzică originală și montaj ar trebui să se priceapă (cât-de-cât) toate breasla cineastică la cel mai bun sunet situația e atât de confuză că-i penibilă. Mai ales că majoritatea filmelor sunt văzute acasă (pe teveu în cel mai bun caz, pe leptop și desctop cel mai probabil) deci efectiv este absurd să aleagă toată lumea după ureche cine ia premiul ăsta. Să-l aleagă pe câștigător ăia cu urechile mai mari, pardon mai formate.

Ce-o să avem în fiecare an sunt filmele independente. Câteva conversații despre cum se plictisesc lesbienele și Secretul fericirii (este virusul HIV) își merită nominalizările (ba chiar Secretul merita mai multe) dar un premiu pentru film independent n-ar fi deloc o idee proastă. Ar fi o platformă de vizibilitate și incluziune fix pentru ăia care vor ăl mai mult să facă film și-s capabili să-l facă fără CNC. În ultimii 2-3 ani asta a fost singura zonă într-adevăr efervescentă din cinema-ul nostru mioritic.

Tot la modul obiectiv filmul cu cele mai mari încasări și filmul cu cei mai mulți spectatori sunt categorii confuzante, poate învățăm să numărăm corect spectatorii și atunci n-am mai avea nevoie și de cele mai mari încasări, PLM. Sau diferența vine de la supra-taxa de bilet la 3D?

Acestea fiind zise Moromeții doi (2018) are declarați 192.112 spectatori numărăți pe cinemagia (în aproximativ 4 luni) România neîmblânzită (2018) are 81.000 și Oh Ramona are 242.000 (2019, în aproximativ o luna juma) și în 2017 cele mai prizate de public filme aveau ambele cca 59.000 (Ghinionistul și Oh, Octav). Zicem că suntem pe trend ascendent? Zicem că ai cu cine (spectatori) dar n-ai cu ce (filme)? Sau ne plângem în continuare că n-ai unde (cinemauri) și că spectatorul este NEEEEEEDUCAT și deplorabil?

Până una-alta publicul ăla a zis pas la ciurucurile umflate cu pompa și la rateurile ”cu tematică” și la pseudo-arthausuri de care nu are absolut nimeni nevoie. Publicul nu are by default dreptate dar am ajuns într-un punct în care are mai mult bun-simț decât o breaslă întreagă. A cărei existență depinde de publicul ăsta, nu?

72.321 spectatori sunt împăriți de 14 filme: charleston și îmi este indiferent și lemonade și moon hotel kabul și câteva conversații și în pronunțare și povestea unui pierde vară și Licu o poveste românească și soldații poveste din ferentari și pororca și secretul fericirii și dragoste unu câine și dacii liberi. Și un prinț și jumătate, noul film regizat sub pseudonim de cristina nichituș. Media este 5.165 de spectatori per film. Unele au făcut nici măcar 500 de spectatori (în pronunțare) altele s-au apoteozat la vreo 1500 (Dragoste unu: câine).

E paradoxal, pentru că valoarea unui film nu stă în numărul de spectatori, dar valoarea unei industrii de cinema stă fix în numărul ăla de spectatori. Valoarea unei gale ca Gopo este fix la mijloc. sau mă rog, undeva pe la mijloc. Când din 80 de nominalizări (socotim categoriile care au si rulaj de cinema, da) acorzi 66 de nominalizări unor filme care au cumulat 72.321 de spectatori asta înseamnă că   ce? Că ești arthaus? Cu În pronunțare și Dragoste 1: câine fiind singururele filme arthaus nominalizate (si existente pentru 2018, plus Bodrog)? Că ești cablat la public? Nu prea.

Dar Gala Gopo face o chestie extrem de necesară. Reflectă exact starea de fapt a unei industrii, cu tot ce poate mai puțin prost și toate slugărniciile din universul cineastic românesc.   La modul optim și optimist o să înțeleagă și românașii cineaști că nu-i deloc ok cârdășia, fie ea de pahar fie ea de ideologie, ca reper pentru nominalizat și votat. Dacă tot se pozează mulți din bula asta de filme ca #rezistenți și merg la proteste, asta ar fi trebuit să fie deja internalizată individual. Dar nah, noi românii aquiesăm mai greu.