High-Rise din seria ”splendoare &desfrâu”

High-Rise se este un picture perfect, adicătelea un film teribil de frumos la privit. Are și alte calități, dar prin 2016 nu s-au făcut decât vreo 5 filme care să fie atât de impecabile vizual.

High-Rise mai este și o adaptare după un SF cam distopic. Scris de JG Ballard, unul din autorii mei preferați de literatură science-fiction. Un roman cu o idee bună dar cu execuție defectuasă, pe care m-am trezit că-l filma fix Ben Whatley. La fel ca Ballard, englezoi, la fel ca Ballard dotat cu o adevărată pasiune pentru subiecte și personaje halucinant de nasoale și modurile în care-și umplu ele viețile cu  manifestări extravagant de violențe ale problemelor lor psihice.

Ca s-o luăm pe îndelete: High-Rise, romanul apare în 1975. Este prima imersare totală a lui Ballard în infernul de poimâine pe care-l preconzia pentru societatea (britanică, dau nu musai) capitalist 70istă. Enclavizată și deja infestată psihic de reacții adeverse la omniprezența media (asta era în the fucking 70s, remember, Ballard era Vizionar) și de modul în care plictisul poate fi eliminat, lupta de clasă dusă prin mijloace clandestine și de ăia de sus șli de ăia de jos societatea pe care o să o tot apocalipticalizeze nenea Ballard deja există (de vreun deceniu)  și deja se duce pulii de suflet. Într-un mod la fel de haotic dar nu musai la fel de interesant ca prin scrierile lui.

Într-un moment din evoluția societală în care ballardian este adjectiv (și se poate aplica la multe produse și discursuri media, de la Black Mirror pân la fake news și de la o parte din ce-a scris Palahniuk pân la Brexit și Gated Communities) o nouă ecranizare după vreun roman de-al lui efectiv se cerea filmată. Ar fi mers și Cocaine Nights și Millenium People. Ar fi fost genial Kingdom Come sau suspect de actual Hello America. Dar s-a nimerit să fie High-Rise. Singurul roman de-al lui Ballard care este parțial ratat. Un rateu cu idei excelente, personaje fabuloase, DAR execuție precară. Deci care-i ideea?

În noul complex de blocuri-turn din jurul unui lac tocmai s-a inaugurat primul din cele 5 minuni arhitectural-betonistice. Locuitorii s-au repartizat pe etaje în funcție de clasa socială (puterea de cumpărare). Jos pulimea cu job-uri și plozi, pe  la mijloc burghezia târfolită de importanța amplasării (mai) aproape de etajele luxului și pe ultimele etaje clasa oligarh-capitalistă, incapabilă de hedonizm dar disperată să-și afirme cu orice ocazie entitlement-ul. Ca moțul la căcat în penthhouse locuiește chiar marele arhitect de geniu care-a scârnit din capul lui întreg complexul de betoane brutale. Pe arhitect îl cheamă Royale, și la fel transparentă (ca numele ales pentru el) e și toată metafora socială.

Protagonist e Laing, doctor cam plictisit și destul de blank pe care îl mai tentează cîte-o pizdă dispusă (din plictis sau obișnuință) la câte un futai. La fel ca toți ăia din etajele de mijloc Laing admiră etajele superioare, dar spre deosebire de vecinii de pe palierele burgheze are lipici și ceva similar cu interesul (de cât interes e capabil unul ca Laing) și pentru ăia de la etajele inferioare. Laing este o punte de legătură de fapt inutilă  în the bigger picture. Pentru că odată ce sistemele de cliamtizare/canalizare/transport din zigurat încep s-o ia razna nici ăia de sus nici ăia de jos nu mai sunt capabili decât de lupta de clasă. Burghezimea se va alia, în mod aproape natural cu oligarhii și daă-i să vezi crime și violuri și alte chestii hazlii. Finalizat în genocid și pizdocrație oligrahică High-Rise are în el niște comentarii (și mai ales observații) societale cumplit de actuale AZI. Faptul că lumea tot o ia în sus și în jos cu Orwell și orwellian și 1984 este de-a dreptul retrograd, 1984 a fost cu 27 de ani în urmă și trăim în sistem capitalisto-consumerist, deci Ballard și (mai ales) Huxley deja ne-au cartografiat toate viitorurile posibile. Și mare parte din prezent, între noi fie vorba.

Am zis că romanul High-Rise e parțial ratat, n-am detaliat. Problema nu-s nici personajele, nici decăderea totală a civilizației într-un haos sălbatic total ci timpul record în care are loc. E o oarecare gradație acolo, dar e făcută prost și mult prea puțină. Also, faptul că Ballard încearcă să gradeze lucrurile scoate mai clar pe tapet cât de puțin inspirat e tot procesul de decădere morală a oamenilor și instalațiilor și betoanelor. Ecranizarea lui Ben Whatley va rezolva asta mult mai elegant dar la fel de ineficient. Dar totuși va reuși să fie un produs cultural mai bun decât romanul sursă. Secretul nu-i doar din tehnic (imagine, regie) sau din artă (design, montaj, actori foarte ok) și nu-i prima oară când se întâmplă asta. Și Crash-ul lui Cronenberg este o ecranizare după Bllard în mod cert superioară romanului-sursă. Ce face din filmul High-Rise un artefact superior romanului sunt actorii, care fiind actori buni dau consistență unor personaje pe care Bllard de-abia ce le intuia pe hârtie și din capul lui Laing. Este un plus masiv, care ajută enorm.


Ce mai ajută enorm filmul este Wheatley. Un Kubrick cu la fel de mult talent dar mult mai sangvin. Și asta pulsează prin toate filmele lui. Și nu-i doar talentul de regizor, e și decizia inspirată la actori. Niciun film de-al lui Wheatley n-a scârțâit din actorie. Nici alea proaste (Downterrace o over-rated ca toți dracii). Aiclea are inspirația de a-și alege bărbații și femeile din blocul turn fix pe rol: Wilder (Luke Evans) este o forță brută a naturii (și-i pentru prima dată când Evans duce chestia asta dincolo de nivelul nivelul fizic al lui propriu, într-un personaj cu-o minte și-o demență extrem de clare), Laing este un Erol Flynn cu acealși probleme ca ăia de la etajele de mai sus (demonstrția entitlement-ului) și în mod miraculos Tom Hiddleston se descurcă minunat. Laing e 80% blanc dar 20% evil ploting și aproape inconștient scheming. Poate nu-i chiar cel mai over-rated pulet cu pretenții acoricești pân la urmă. Crosgrove e o fatadă onorabilă cu puternice infiltrații psycho (și Peter Ferdinando este fix Tony din filmul Tony – o capodoperă de serieB cum extrem de rar se fac). Royal nu ar fi putut să fie mai bolnăvicios și vicios decât în încarnarea asta pe care i-o dă Jeremy irons. Care-i și un rapel bun înspre Cronenberg și Crash (ălalalt Ballard Bine pus pe film).

Damele sunt excelente și secundare. Cum au fost mereu la Ballard (și din nou, Wheatley le tratează fix în aceeași manieră în filmele lui). Elizabeth Moss e terifiant de umană, mamă din clasa de jos. Până când personajul ei se dovedește a fi doar puțin mai mult decât o maimuță gestantă în călduri.  Sau poate așa caută graviduțele protecție. Keely Hawkes și Sienna Guillroy sunt pizdipese din hi-life care suferă de attention whoring redus la whoring. Ah, da, și Stacy Martin, nimfomana junioară a lui LvT. Excelentă.

Tot tămbălul cu căderea din civilizație betonistă  în sălbăticie extremă e ritmat frumos într-un montage abil și parțialmente punctat prin cadre random. E fix ca în carte, dar acilea pică mai bine. E frumos la privit. Și pervers într-un sens în care l-a distribuit și Ballard prin roman: boala nu vine dela beton, vine de la societate. De la ambient și de la organizare.

 

E ceva psihozant în brutalismul betonelor, Wheatley pune frumos asta în film, dar fitilul din roman rămâne perfect funcțional: nu doar clădirea dar și tot ce reprezintă (societatea stratificată, ineglaitățile, progresul, programul prost pe care se bazează societatea ca să fiu succint) este un rateu în curs de desfășurare. Și ceva era deja fundamental stricat prin capetele mai mult sau mai puțin luminate de educație și finanțe dintre zidurile blocului-turn.

 

 

Toată degringolada e livrată cu un joie du vivre de-a dreptul scalpant din regie. Siguranța coioasă a lui Wheatley face din cadre și secvențe, decoruri și reflecții o demonstrație extrem de self-aware a virtuozității. Mia sunt și muzicile: piesele și OST-ul compus de Clint Mansell sparg al patrulea perete mai ecva decât ar face-o vreun actor făcând cu ochiul la cameră.  Asta ar putea scufunda un film, dar High-Rise filmul dialoghează cu High-Rise romanul într-un fel experimental. Distopia aproape cotidiană pentru cititorii romanului  este în film  o distopie dintr-un univers paralel, în care sunt încă anii 70 sau pur și simplu tehnologiile nu au mai evoluat dincolo de VCR. E ceva Kinky acolo, cu un iz de vintage și fetish. Fetișul ăla fără de care nu s epot face ecranizări după Ballard.

Nu-i un fetish de reclamă la detergent de super-lux dusă întru fake cinema. High-Rise nu este Nocturnal Animals, un film cu prea puțin cinema în el, disperat să aibă un stil, dar incapabil să lege cadre ”frumoase” și sexy la modul ăla publicitar 90ist în secvențe valide.

Filmul ăsta e mai mult rudă cu Warhol decât cu Eyes Wide Shut.

 

 

Tot manifestul iese din subtextprin vocea lui Margaret Thatcher. E cheia de lectură evidentă, suspect de evidentă, din film ca să mai însemne ceva enunțarea ei din gura lui Thatcher. Dar e acolo pentru că viitorul lui Ballrd este trecutul nostru și pentru că în climatul moral și mai ales neuronal al zilei de azi unora le-ar putea scăpa fundamentul ficțiunii 70iste: lucrurile nu au început să meargă rău în 2016 sau 2008 sau de la 9/11. Traseul civilizației consumerist-capitaliste era (pre-)vizibil încă din the fuckin 70s.