Îmi este imposibil să nu-l ador pe Gaspar Noe

Climax-ul lui Gaspar Noe este 80% Cinema, 10% căcat și 10 cinism. Nu-i ideal, dar la Noe nu pot să am obiecții.

Climax-ul lui Gaspar Noe este departe de perfecțiune, dar e prea Cinema și prea viu ca să mai conteze cât i-am urât cu spume o secvență lungită până ajunge în retardie pură. Da, aia cu josu-n-sus și lumină roșie de dinainte de (grand) finale. Dar textul ce urmează nu-i despre Climax, este despre modul de-a face filme și Cinema al lui Noe.

Într-o lume festivalist arthaus-istă plină de nimicuri cu ștaif și ciurucuri cu gaura mare Monsieur Noe se poate revendica de la alde JLG și de la alde Clouzot. Repere care separate nu-s la îndemâna oricui, d-apăi luate deodată. E Stil, mult stil, foarte conștient pus acolo ca să fie stil, dar la Gaspar Noe stilul nu e substanța. (relația cu) stilul e erotică, esența filmelor lui Noe este un joc, când mai cinic când deosebit de cinic, cu ce crede vita cinefilă că trebuie să primească pe ecran. Cam același lucru îl face și nenea Lars von Trier, dar cu ceva mai mult gust pentru abuzuri intelectuale și mai puțin panache vizual.

Ce-i drept, când nu-i iese manevra cu cinismul poa să fie tragic (Love care vrea să fie isteț și meta și de fapt supraviețuiește numai prin secvențe de futai). Dar simplu fapt că mai există cineva cu boașe capabil să dea cu porno-ul de ecran și să n-o facă sub umbrela legebetistă e salutar. La fel cum tot salutabil este și faptul că undeva, prin texte și mereu prin subtexte, Noe are un fir roșu, un manifiest despre distrugere și timpul care distruge tot (Irreversible dixit). Nu-i doar timpul e și autodistrugerea asta pe care Noe o amplasează drept fiind fundamentală ființei umane.

(auto)distrugere, psihedelie, voice over, picture perfect. PLM, omu e un zeu. Mai e și cinic, dar cu cinismul lui Noe am o problemă care de obicei se manifestă la nivelul vulvei pe la cirticile de filme din prestigioase reviste americăniste… uneori cinismul e degeaba. Nițel cam mult. Trying too hard, ca să zic așea. Și prea mult cinism riscă să devină o prostie.

Chestia interesant de dezbătut este dacă tema asta cu (auto-)distrugerea vine din cinism sau din distanțare. Că nah, la capitolul distanțare ca să găsești un regizor capabil de aceeași distanțare tre să ajungi spre Haneke.

Nu cofundăm distanțarea cu alienarea, că sunt foarte diferite, da? Distanțarea necesită (urme de) asumare a aceleiași apartenențe. Alienarea e facil de făcut, și e deja tocită de atâta utilizare prin filme.

Noe vine dinspre psihedelii gen Jodorovski și este pe zonă cu Carlos Reygadas, dar  lumea-l consideră un Made in France (și este cam argentinian ca să fie un product de France, băgaț o wikipedia daca nu mă credeț). E forma: intertitluri și steagul francez, corp și piele, pulă și pizdă. Ar fi purtut să fie cel mai produs al New French Extreme dar la fel ca alde Dumont, Denis, Chereau și Bonello și argentinianu ăsta poate mult mai multe și înseamnă mult mai mult decât NFE.

Sincer să fiu aș opri aici tot ca să mă uit din nou la Carne și la alea 3 filme ale lui Claire Denis pe care încă nu le-am văzut. But we carry on.

Îmi este imposibil să nu-l ador pe Gaspar Noe. Pentru că (și) greșește. Nu, nu-i sublim și atunci când greșește. Dar hell-o, filmele pline de muizmație socialistă ale lu JLG din perioada colectivului Dziga Vertov le-a văzut careva? Sunt mai greșite decât tot ce-a greșit vreodată Gaspar N. Decât tot ce va greși vreodată Noe. Asta a nu înseamnă că JLG nu-i Cinema sau că Le Mepris sau Notre Music nu fac cât vreo 3 cinematografii naționale la un loc.

Îmi este imposibil să nu-l ador pe Gaspar Noe. Pentru că primele 10 minute din Climax sunt vizualmente și esteticalmente mai mult decât ultimele 10 palmdoruri puse cap la cur. Da, de la jegoșenia lui Laurent Cunt-tete, cu 2x Haneke și un Ostlund și pân la shitholazu shitholeda ăsta (un insignifiant japonez de factura iraniană și incapabil de Cinema) niciunu n-a fost capabil de abstractizarea aia superbă și abuzurile cu care începe Climax. Și nu, Climaxu nu-i capodoperă. Nici The Square nu-i, dar Das Weisse Band în mod cert este capodoperă.

Paradoxal? Deloc.

Climaxu lu Noe nu e iritant de perfect (ca un Haneke reușit, ca un Lathimos sublim) dar fix de asta este viu. Un Spring Breakers pentru non-americani. O sangria (eftină și penibilă) cu LSD (#misticism) care ajunge aproape de the Rules of Attraction ( I almost cried cause it was so beautiful), dar nu vrea deloc să fie despre personaje. Sau iluziile lor. Sau speranțele sau ratările lor.

Un film de Gaspar Noe nu este vreodată despre personajele sau despre ce li se întâmplă lor. Este mereu despre Cinema. Cinema-ul ăla scris cu C mare. Capabil să provină/parvină dinspre miniaturile persane și modul lor de-a abstractiza în imagine (nu imaginea) și perfect capabil să distrugă fluxul narativ venit din scenariu pentru a da flux de simțuri din Imagine. Montaj. Muzică. Scurt pe doi din Cinema.

Nu mă credeț cu personajele? Știți careva cum o chema pe Monica Bellucci în Irreversible? Știți că Monica Beliucci a sufeit o pulăncur la modul cel mai nasol posibil și nu are nimeni cum uita secvența aia. Sau faza cu extinctorul. Și le rectum. Ou est Le Rectum?

Gaspar Noe nu crede în personaje. La fel ca Russell, folosește actorii ca pe recuzită. Foarte bine, artizd și artizdă ocupă prea mult din discuțile recente despre filme și nu mai au nimic de-a face cu cinema-ul. Noe crede, chiar crede în Cinema. Din păcate crede prea mult și-n propria lui persoană (everestul de căcat prleungit din secvența aia cu susu-n-jos din Climax și mare parte din ironiile care cad flasc din Love). Din fericire poate să livreze Cinema, nu filme. Artă, nu căcat.

Acu mă duc să mă uit la Carne. Encore une fois. Nu știu pe vreun alt regizor care să fi reglat poezia din lovituri de satâr în halul ăsta. Sau vreun auteur vivant care să fi dat mai zdrelitor cu fluxul post-mortem al conștiinței de ecran într-un fel mai memorabil decât în Enter the Void. Sau Seul contre Tous, singura dată când Noe a vrut să facă film, dar i-a ieșit tot Cinema. Dacă-i ieșea film ar fi fost antidotul pentru Amelie Poulain. Doamne cât seamănă filmul ăla cu Destinul Ameliei Puleanu. Sincer, ce bine si frumos ar fi un Le fabuleux destin d’Amélie Poulain cu voice offu din Seul Contre Tous.

Și culorile. Gaspar Noe și culorile sale de-o senzualitate obscenă. Wes Anderson aint got nothing on that. Poate Panos Cosmatos să mai fie fix pe zonă.

PS: Noul Mylene Farmer este un jeg, nu un album, un loft cu termopane, nu o ruină erotică. Darrrrrr aș păstra totuși o histoire du cul de pe el.

PS deux: Benoit Debie is Cinema. N-am stat să văd ce are Gaspar Noe de zis despre Climax (ce zic regizorii este între ingnifiant și auto-felație, să fim serioși, nici măcar 2% nu infirmă regula asta) dar aș sta la coadă pentru un masterclass cu Debie.

PS 3: Dacă românașii care cică sunt DOP ar vedea filme sau ar ști cu ce se mânîncă Cinema-ul s-ar fi sinucis de mult. Toți.

PS4: evident că m-am uitat din nou la tot ce-a făcut Gaspard Noe după ce-am climaxat.