Inferno, o colecție bună de de povești de groază

Inferno sunt 20 de povești de groază culese de Ellen Datlow și organizate într-un volum foarte plăcut la lectură.

Am citit Inferno (toate cele 600 de pagini) într-un timp destul de record: 30 de ore. Din astea 20 de bucăți de proze scurte și frisonante, evident nu sunt toate bune. 6 mi-au displăcut total, 4 nu m-au impresionat prea tare, dar alelalte zece au fost pur și simplu BRICI. Pentru conciziune, să bag deci cele care merită din plin citite. În ordinea de la sumar, să purcedem dară.

Ghinion (Stephen Gallagher) vine fix dinspre twilight zone: un zilier care tre să repare o piscină își dă seama că unul din colegii lui chiar a văzut o fantomă. Știe asta pentru că și el, la un moment dat se lovise la cap și putuse vedea urmele celor morți. Plus pentru că teoretizează foarte frumos fantomele și are niște creepyness aproape demn de Stephen King.

Pădurea (Lairid Barron) este despre o ultimă întunire a unor execentrici care-au făcut de mult un documentar undeva prin junglă. Schepsisurile sunt multiple și demne de unul din horror-urile alea difuze de prin deceniul 7: oamenii ăștia comunică prin radiotelescoape cu niște insectoizi din spațiul cosmic… și ăia, rude cu cărăbușii nu au chestii prea bune să le zică despre viitorul umanității. Amestec de Chtulu și Phase IV (unul din cele mai superbe sefe-uri posibile).

Monștrii din rai (Nathan Ballingrud) este un OMFG-ul incomensurabil de fucked-up. Un tată care și-a pierdut (efectiv pierdut, prin parc) plodul, face foarte greu față situației, mai ales că nevastă-sa își plânge amarul prin intermediul sexului cu un tractorist. Dar iete, găsește și el una dintre creaturile care aduc vag a îngeri care au început să apară aiurea prin lume. Iar viața de cuplu, și erotică și gastronomică și emoțională ating culmi nebănuite. Povestea asta e pur și simplu bolnavă în cele mai geniale modalități posibile. Acilea link la blogul lui și un interviu. Vreau să mai citesc chestii scrise de el.

Nepoftiții (Christopher Fowler) povestește niște incidente violent letale de prin Hollywood-ul epocii Flower Power. De vină sunt niște dubioși care apar la toate party-urile. Știu ei ceva despre demon și iminentul colaps în sânge al întregii umanități sau e doar autorul un negru care-a fumat prea multe ierburi?

În ceasul a 13-lea (Mike O’Driscoll) este o variație pe temele și confuziile din Lunar Park-ul lui Bret Easton Ellis. Un tată devine din ce în ce mai paranoic pentru că pe fiul lui au început să-l bântuie aceleași coșmaruri care l-au terorizat și pe el în copilărie.

Vieți (John Grant) povestește frumos despre un plod care tot scapă nevătămat din accidente oribile în care îi mor cei apropiați. Un tată ajuns dincolo de culmile exasperării decide totuși să facă ceva pentru a salva umanitatea de fiul lui care pur și simplu nu poate să moară… ceva similar cu unul din episoadele alea geniale de prin Twilight Zone.

Ghorla (Mark Samuels) este atât de fucked-up încât pare-a fi un giallo de-al lui Lamberto Bava. Un nene culegător de rarități scriitoricești SF ajunge la sora unui autor dement și dispărut. Ca și răposatul frate duduia e complet dusă cu pluta. Poate pentru că și-a deschis cel de-al reilea ochi și poate vedea departe în timp, dincolo de sfârșitul umanității.

O prisacă pentru albine albe (Lee Thomas) amestecă foarte disturbant sexualități deviante și abuzuri din copilărie cu o licoare care provine de la niște nu-chiar-existente albine albe. Genul de chestie care mustește și de homoerotizme și de paranatural. Paranormal, whtver. Site acilea.

Pădurea lui Bethany (Paul Finch) e cumva neo-gothic din ăla englezesc, deviat din druidizme de mâna a 7a. Un tip și gagică-sa merg prin pădurea bântuită de statui mecanice ciudate în căutarea lezbo-mamei lui. Care l-a abandonat, și-a înscenat propria moarte și s-a dedat pe scris romane misticoide. Evident există niște explicații, ceva mistere divine și dramă de familie.

Dormi în pace (Simon Bestwick) este o poveste despre un pedofil parcă desprins de prin Sin City și un tip, care fiind singura persoană care i-a văzut fața se simte responsabil să îl termine. E chiar bizară și eficient de creepy, ar face un horror de serieB sublim dacă ar da de un regizor bun. Mai multe chestii acilea: un interviu și o povestire și site-ul oficial.

Copacul Janus (Glen Hirshberg) se duce într-o zonă foarte defavorizată a Americii și investighează niște relații, moafte, violențe și revelații (pre)adolescentine. E o scriitură care-mi pare capabilă să-l depășească pe nenea Stephen King, și ăsta e teritoriul lui predilect, cu adolescenți/copii și un colț uitat de americă. Nu-i musai horror dar mustește de oroare de cea mai bună clasă.

Inferno

Inferno

 

Acestea fiind zise am investigat nițel și madam Datlow este echivalentul lui Gardner Dozois, adică a publicat o serie întreagă de cărămizi din astea antologii de povești horror. Acuma întrebarea este de ce dracu’ nu le-o publica Nemira și pe alelalte.