kasabian 48:13

Kasabian folosesc durata pe post de titlu de album, pun roz strident pe copertă și ce să vezi le iese foarte simpatizabil al 6-lea album. Melanj de indie cu brit și cu joie du vivre.

Pentru 48 de minute și 13 secunde Kasabian aruncă 10 piese și 3 interludii (gen). O fac cu o oarecare afectare (care la ei mi-a cam displăcut și în trecut) dar și cu niște sinceritate (muzicală). Când electro-rock din ăsta indie și faux-brit-pop, când mult prea dus înspre 60s când isterizat albumul are suișuri și coborâșuri și ce să zic, sinceritatea aia muzicală este de fapt tupeul de-a arunca la un loc niște piese care numai album unitar sau conceptual nu pot să însumeze.

Minusurile sunt destul de clare Bumblebee (care sună mult prea juvenilă și vag penibilă, adică datată și deja ofilită). Eez-eh s-ar vrea ceva mai pe felia de Groove Armada dar cade cumva din picioare. E prea 2004 cât să mai producă vreun fel de entuziasm autentic. Glass ar fi interesantă dacă nu ar suna cumva a rebut de-al lui Ian Brown, lipsit de bombast și mocirlit prin melancolizme.

Stevie (l-am pus pe acustic, nu verisunea de album) e un rock mai simplu, mai curat și e o piesă bună cum ar fi făcut la un moment Futureheads. Doomsday reușeștesă aibă vibe și energie și să facă ceva teribil de dansabil de prin electronicile aferente. Bine așa. Treat e aproape genială, dar e una din piesele alea care par compuse în mod cert din două idei nu chiar convergente care totuși se juxtapun și suprapun frumos.

Motivul pentru postul ăsta e de fapt explodes, ultima și singura indiscutabil curajoasă și sublimă piesă de pe album. Dramoletă 100% pop peste care intră și electronice și rap și care pare-a veni dinspre fundamentele 70iste ale electroncilor de mare calibru. Cumva o invocație de Push It.  Și nu doar pentru că-i vorba de capete explodânde prin versurile ambelor piese.

48:13

48:13

album

album