La Films de Cannes nu m-am dus cu sacu

Aveam mare nevoie de-o schimbare de ritm și de parametri cinefili, deci m-am dus, fără mari așteptări și speranțe dar cu ceva obiective clare la Films de Cannes.

Anul ăstea aveam niște obiective exacte și un playlist clar apropos de Films de Cannes (a Bucharest). Am văzut aproape tot ce vroiam (7 filme din 9), nu mi-am iritat nervul cinefil decât odată. Să fi fost un succes? nu chiar. Dar să începem cu filmele.

Melodrama uber alles

Ah, ce-au mai dat cu melodrame peste melodrame la Cannes. Am zis că trebe să merg la sigur și să iau un pachet de 3 melodramatisme. A fost destul de bine, pentru că melodrama este (ca și horror-ul) unul din cele mai năpăstuite neuronal genuri cinematografice. Cu un potențial enorm (care, oricât ar miza pe emoție nu exclude neuronii, demnitatea, originalitatea sau pur și simplu bun-simțul) melodrama a cam plusat dar și schiopătat la FdC.

LOUDER THAN BOMBS (2015) by Joachim Trier [excerpt] from Richard Lormand on Vimeo.

Louder than Bombs, al treilea film al lui Joachim Trier pe care-l văd la cinema și un must. Pentru că Reprise era una din cele mai fucked-up filme de dragoste și mister posibile. Pentru că Oslo 31 August e cam capodoperă. Pentru că Louder than Bombs ia melodrama (pe care Trier nu a evitat-o vreodată) și-o descompune/recompune din elementele ei componenete. Gânduri ale persoanjelor date din voice-over, gesturi disparate și disproporționate, o cronologie spartă din flashback-uri și vise. Ce se întâmplă de fapt? O fotografă de război (Isabelle Huppert) moare și soțul, plus cei doi fii trebuie să deal with it. Chestie nasoală, deși au trecut deja câțiva ani de la deces. Dedesubturile afacerii sunt strict familiale. Femeia s-a înfipt cu mașina într-un camion, exasperată de plictisul existenței cotidiene americane. Mezinul are vreo 16 ani și nu știe asta. Fratele mare are un plod proaspăt fătat de care nu poate să-i pese și folosește momentul comemorativ ( se lansează o expoziție cu fotografiile defunctei și astea trebuie sortate din casa familiei) ca să scape de oroarea paternității nedorite și încă neasumate emoțional. Tatăl, destul de abulic este cel mai lucid din toată combinația. Are o parteneră nouă, colegă profesoară de la liceul unde studiază și se alienează și fiul cel mic.

LtB este cel mai slab și neimpresionant film al lui Joachim Trier dar la cât de bune au fost primele două merită indiscutabil o vizionare. Pentru că nu greșește cu nimic și nu vrea nimic mai mult decât poate. Și poate destule. Și din zona de cinema (experimentările cu melodrama sunt mult peste limitările ei impuse de rețețe și de gustul publicului cel mai tembel) și din rezonuri de impact emoțional. Rămas fără rețeta clară și pulsațiile emotive gros subliniate (de genul plângeți, vitelor că de-aia sunteți în sală ) spectatorul poate să descopere și personaje și resorturi emoționale și maiales o mecanică de familiei și individ admirabil puse pe film. O rudă mai săracă a lui We Need to Talk about Kevin, s-ar putea opina.

La Tierra y la Sombra părea un arthouse din ăla cu lanuri de trestie de zahăr care ard au ralenti. Și mdap, lanurile ard (e curățarea solului care are loc la final de recoltă) și TOTUL e în slo-mo. Și acțiunea și personajele și neuronii. Întors în casa dintre lanuri de trestie un tată deja bătrân trebuie să facă față antipatiilor pe care le emană (fosta?) soție, stării de sănătate precare a fiului și nepotului junior care nu știe prea multe. Trecutul apăsător peste personaje și cauzator de relații de-abia funcționale nu-i vreodată explicitat (de ce-a plecat nenea, dacă a divorțat sau nu, unde-a găsit-o fiul pe actuala soție) dar nici nu-i nevoie. Prezentul, deja sumbru și storcoșit de un deces destul de anticipabil e trasat din secvențe de pe plantație și din curte și din bucătărie. Deloc spectaculos dar cumva plăcubil la modul sincer LTylS este atât de lent că pare static. Dar e cinema și are rezonuri interne pentru funcționarea asta teribil de înceată.

 Mountains May Depart are amploare și are niște chestii fabulos de cinematografice și are o burtă de rateu. Dar își revine atât de zdrelitor dintr-o ultimă secvență cât e chiar un film miraculos. Povestea e triunghiul amoros. Eternul și ineluctabilul triunghi amoros. Ea, cam tâmpă dar bună la suflet are de ales între minerul anost și baștanul interesant. Îl alege pe baștan. Suntem în 1999, asta e prima bucată din poveste și  China e la începutul marelui moment capitalist. Sau feudalo-capitalist, dacă luăm în calcul și A Touch of Sin, capodopera lui Jia Zhangke din 2013. Al doilea segment este amplasat în 2014 și-l aduce înapoi pe minerul căsătorit și muribund în orașul din care a plecat. Acolo este ea, divorțață și cu acces limitat la copilul pe care l-a născut  baștanului. Hop din nou, în 2025. Australia, acolo un copilul ei (deja adolescent) trăiește destul de alienat de tatăl lui, care nu scoate o boabă de engleză din el. Și face un crush pe o GILFă, tot chinezoaică. Tot ce funcționează aproape impecabil în primele două episoade din viața chineză începe să scârțâie și din regie și din scenariu pe ultima treime de film. Cadrele alea fastuos de simple și divin de perfecte rămân, mare parte din bucata de 2025 singurul lucru care vibrează. Dar finalul. Cred că e cel mai final din tot anul 2015.

Mirosul inconfundabil al bășinilor de festival

Am dat prin programul Films de Cannes  de rahaturi lipsite de vreun merit cinematografic în care Cannes-ul tot pompează prestigiu. Nu-i  singurul festival care dă cu foiță de aur peste fecale, dar în mod cert o face cu o lipsă de discernământ sufocantă atunci când o face. Pe mizeria non-regizorală din Thailanda, palmdorizat cu nesimțire pentru laba aia de film Unchiul rahatpebăț face laba la fantome l-am sărit cu tot dezgustul de care eram capabil. Nici Tropical Malady nici Syndromes and a Century și în niciun caz palmoru lui nu au de-a face cu cinema-ul. Nici măcar cu filmul. Admit, titlurile pompoase sună foarte apetisant, dar pompoșenia din titluri e singura chestie tolerabilă apropos de făcătura asta.

AȘ fi fost tentat să văd prima parte din Arabian Nights. Făcută de un alt faker de calibru maxim și zero cinema, Manuel Gomes. Eram tentat pentru că mi se pare incorect să disprețuiești un regizor pornind de la un singur non-film (Tabu, o labă în cur nescuzabilă și inestetică) și pentru eu nu-mi spurc casa cu filme d-astea, mi se părea corect să-l testez pe cinema. Nu mai erau bilete. sunt cert că toată lumea a mers pe mâna marelui Fremaux și că puțini pot să admită dacă și cât le-a plăcut de fapt trilogia unuia care nu-i capabil de nici măcar o oră juma de film, dar face câte 6 ore (sau mai mult, mi-e si silă să verific).

Asta e, are și arthouse-ul Michael Bay-ii lui. Cum era să uit, tot pe zona de impostură marele autor crețulescu, omagiat cu 3 scurte (o mizerie o mediocritate și o abjecțiune) puse cap la cur întrun centipede al imposturii cinematografice miortice.

Assasin nu cred că intră la zona de impostură. Pentru că plictisul e plictis și cu asta basta. Singurul film de la care am ieșit din sală. Nu de somn, ci de furie. Hsiao-Hsien Hou e ca Tsai Ming-liang. Obscen de prețios și oribil de plicticos. Mai mult fotograf decât regizor, mai mult umflat de festivaluri decât valoare de cinema per-se. E al patrulea lui film care mă plictisește sau pur și simplu nu mă interesează. Ce rămâne din The Assassin este IMAGINEA, nu regia (minimalistă la modul penal de rudimentar). O textură de HD tras pe VHS și de-a apoi pe DCP. Măcar mi-am confirmat, odată pentru totdeauna asta.

and now, for something completely different

Le Tout Nouveau Testament este film belgian, este cu Benoît Poelvoorde, Catherine Deneuve și Yolande Moreau deci era un MUST. Nu-s chiar fan al lui Jaco Van Dormael, dar hei, Deneuve face sex cu o gorilă!!!! Și e despre dumnezeu (care e Poelvoorde). Și belgienii au o relație mult prea bună cu umorul absurd și cu luat la mișto religia cât îmi permit să ratez așa ceva. La modul extrem de reductiv, da, TNT este unul din alea 40 de filme pe care trebui să le vadă oricine în interval de un an. Pentru că e haios și cumplet de incorect, pentru că are actori buni și pentru primele 50 de minute care sunt absolut delicioase. După aia filmul începe să ia apă și să facă burți. Paradoxal nu-i musai o problemă de scenariu ci de regie și montaj. A doua jumătate efectiv se târăște spre final.

Taklub sau disaster-movie de arthouse, cum nu puțini au încercat, dar numai lui Brillante Mendoza i-a ieșit Bine. După un uragan, printre colibe, corturi și ruine supraviețuitorii încearcă șă-și ducă inainte viețile. cât le-a mai rămas și cu cine le-a mai rămas. Comandat ca documentar comemorativ de către statul Filipinez (gluma proastă care este statul filipinez, dar să nu divagăm) filmul lui Mendoza ficționalizează totul dar pare mult mai autentic decât orice documentar. E cinema-verite-ul kinetic al lui Mendoza și modul ăla impecabil de-a lucra cu filipinezi neprofesioniști și rezultatele sunt excelente și exetrem de empatizabile cu. Din toată devastarea reies, aproape accidental cu-o naturalețe de invidiat cadre  sublime și scevențe de-o forță de-a dreptul tectonică. Ăsta e individul, a știut dintodeauna să facă Cinema și n-a ratat nici de data asta. Era cel mai sigur pariu din toate filmele.

De încheiere trebe zic că oricâte imposturi și fecale poleite s-au vernisat pe ecran și discutat pe la coktailurile e bine că festivalul ăste există. Lumea chiar vrea să vadă filmele astea (înțeleg că multe intră și în săli, mai ales Deephan, palmdoru de anul ăsta a intrat pe 30 octombrie, parcă). DAR

  1. hai să nu târâim căcătu și să nu mai întârziem cu FIECARE proiecție. și prin întârziere nu vorbesc de eternitatea alocată materialelor audio-video și de vorbăraia de prezentare. A fost sau proastă organizare sau proastă programare, dar e penibil.
  2. E foarte bine să fie sponsori la Festivaluri, e chiar necesar. Indiferent de cât pompează și CNC-ul în ele. Dar dacă hotelul Mercur  și-a făcut o reclamă demnă de Fălticeni, cca 1996 poate, la câte fițe și câte bășini există apropos de Cannes (și la cât standard ar trebui să existe în festul ăsta) i se amputează din cele 16 eternități sau poate se găsește careva care să filmeze ceva mai nejegos și non-1996 curul Moldovei. Mai ales că nici nu trebuia să se ducă pân la moldova în anus ca să filmeze ceva decent în hotelul ăla.
  3. apropos tot de eternități, nu știu care-a făcut prelungul spot de festival, dar a fost foarte proastă ideea de-al face și pe ăla să dureze o eternitate. Mai ales că venea după câte 2 trailere.
  4.   având în vedere cele de sus (și nici nam zis filmuiețele de un minut, că nu m-au deranjat prea tare, oricum ambele durau juma din reclama la Mercur) existau aproximativ 25 de minute de delay între ora de începere a proiecției și ora de începere a filmului propriu-zis. de ce să mai și întârziem?