La Grande Bellezza

Cel mai bun flm italienesc de la Vincere & Io Sono l’Amore (2009) încoace este un omagiu adus lui Fellini și încă o ofrandă adusă Romei. Comedia dramatico-suprarealistă a lui Paolo Sorrentino m-a cam dat pe spate și mda, este exact ce-ar trebuit să facă Sorrentino.

Regizorul ala foarte inspirat și capabil din Il Divo trebuia să își spele păcatele și mizeria din This Must Be the Place.

La grande belezza (5)

Reîntors la tărâmurile și sevele natale, Sorrentino face apel la fix fundamentele cinema-ului italian de mare clasă: Roma (eternă și larger than cinema) plus aristocrația (decadentă, frivolă și inutilă) plus VIP-urile (căzături mai frivole și mult mai inutile decât orice aristocrație) plus design (că tot sunt tari peninsularii la capitolul ăsta) plus niscaiva irealisme poetice și ample. Nu lipsește nici deja tradiționalul șut în posterioarele popești, pentru că deh, nu poți să faci abstracție de ditai Vaticanu’ când filmezi Roma.

La grande belezza (4)

Alea enumerate mai sunt sunt fix chestiile pe care le poate zice oricine apropos de cinema-ul lui Federico Fellini, deci mdap, într-un sens deloc abscons Marea frumusețe este cam remake al lui Roma plus La Dolce Vita. De fapt, e prelucrare  de teme și reluare de situații pe care le-a făcut Fellini prin mai multe filme, deci e remake al unei întregi opere și zicem că e hommage, shrine, blablabla. Unii mai in the know ar trage în ecuație și niște De Sica și nu ar exagera.

La grande belezza (2)

Deci subiectul: Jep (Toni Servillo) are 65 de ani, un roman publicat cu ceva succes și vreo 3 decenii în urmă, un job la o revistă de cultură și destul dolce far niente la el în existență încât să înceapă s-o dea într-un mal di vivere și mal d’essere lipsite de cauze sau leacuri exacte. Problema noului Marcello nu-i nici plictisul, nici lipsa de Dolce Vita (încă abundentă prin palatele de pe colinele Romei) nici vârsta la care-a ajuns Anita Ekberg (și nu ar mai invita-o nimeni la zbenguit prin Fontana di Trevi).

La grande belezza (6)

Problema e că îmbuibat cu de toate a așteptat ceva ce nu i s-a întâmplat și i-a trecut viața cam pe lângă el. Situația nu-i chiar tragică, dar e destul de amară cât masca de frivolitate sclipitoare de salon (și terasă, și grădină, și palat) să se fisureze pe alocuri. Expus  decenii de-a rândul la intemperiile cauzate de tonele de bășeli artistice și fanfaronade ipocrite Jeb nu se revoltă și nu dă de pământ cu toată galaxia de pulifrici artisticoizi ajunși la vârsta a treia și parașute pline de auto-importanțe pe care nu s-a inventat încă botox care să le salveze de la ruina fațadelor.

La grande belezza (11)

Ba dă de pământ dar o face selectiv, cu un singur exemplar care se dădea mult prea măreață și care avea mare nevoie să i se inșire punctual, fără patimă, toate adevărurile despre ea. Sorrentino are norocul de-al avea a cote pe Servillo, acteur extrem de capabil și secvența în care madama high-class communist activist își primește în jet verbal continuu toate minciunile în față e superbă. Nu-i singura secvență superbă că la splendori stă foarte bine Grande Bellezza. În mod foarte inspirat, Sorrentino bagă prin film și gotesc și transcendent și-o face de fiecare dată bine, când lejer, când grandoman, uneori nițel cam prea preocupat să citeze din Fellini.

La grande belezza (1)

De la care Fellini sunt preluate momente întregi iar tematici și personaje sunt transbordate cu fulgi cu tot: Servillo ratează, la fel ca Mastroiani un mare amor, un personaj foarte secundar moare, se fac petreceri prin grădini grandioase și edificii muzeale,  se trece (destul de discret) pe la Fontana di Trevi. Original nu-i, de fapt mare lucru. Striperița (Sabrina Ferilli, care-a luat și premiu de interpretare pentru rolișor) planturoasă de 42 de ani,  midgetta șefă de ziar, circarul care face girafe să dispară sau dramaturgul incompetent și penibil s-ar simți la fel de natural în orice peliculă de-a lui Fellini.

La grande belezza (3)

De la care se ia și miza dublă: ton lejer, ușor comedic dar subtexte nasoale, despre ratare, derizoriu și futilitate. Paolo Sorrentino face un film bun și Cinema, dar ratează capodopera. Flash-back-urile (puține dar obscen de inutile) o anumită sensibilitate de clipar american optzecist și încă ceva trag de film în jos.

La grande belezza (10)

Ceva-ul e greu definibil dar e un lips. Grandoare avem, gotescul există și el, bellezza e chiar foarte mare. Ce lipsește e tocmai GLORIA. Nimbul ăla de glorie care există au ba. Și aici nu-i de găsit. În Roma asta în care filmează Sorrentino, orașul decor și labirint absolut al ratărilor și iluziilor nu-și trasferă nimic din gloria funebră, barocă sau frivolă peste film.

La grande belezza (8)

Dacă La Dolce Vita era glamu’ de deasupra vidului, La Grande Bellezza reușește să fie mult mai mult decât bling-bling-ul de pe fundul sacului cu fantazme italiene.

La grande belezza (7)

<<E numai un truc.>> Un truc pe care l-am mai văzut. E corect performat și e memorabil. Frumos, chiar foarte furmos și poate nici nu putea fi mai mult.