La vie d’Adele: filmul (aka Blue is the Warmest Color)

Palme d’Or-ul de la Cannes s-a dus pe rezonuri poltice spre un film deloc impresionant despre amor lesbian. Dincolo de rezonurile politice La vie d’Adele (aka Blue is the Warmest Color) este însă un film remarcabil de insignifiant.

De la un regizor foarte capabil de-a face rahatul bici (L’Esquive e o probă fermă în acestă privință) și de la un tip capabil să facă un film despre demnitatea umană lipsit de orice fel de pompierism de rahat (Venus Noire) mă așteptam la mai mult. La mult mai mult. Dar filmul lui Abdellatif Kechiche despre cum a dat Adele de gustul vaginului și primul amantlâc cu toate problemele aferente unui mare amor este mediocru (după standardul autorului) <<un film moyen>>  (după media destul de înaltă totuși a cinema-ului francez) și o ecranizare ipocrită a benzilor desenate din care provine (link, că le-am citit).

De ce zic că ipocrită ecranizarea? Pentru că A.K. taie din romanul grafic al lui Julie Maroh tocmai cele mai vizibile elemente de melodramă cu agendă gay. Dispar deci și finalul super-lăcrămos și perioada deloc onorabilă în care Adele și Emma (fata cu păr albastru de specială ce era) și-o trag în draci pe la spatele butch-ului care era iubita oficială a Emmei. Aseptizat și golit de una din ideile fundamental corecte pe care Maroh reușise să și le asume frumos (what goes around comes around mai ales când e vorba de trădări în amor) La Vie d’Adele vrea să fie un film mult mai important decât este. Manevra a reușit, mai ales în anul în care (spre șocul multor propovăduitor ai egalităților sexual cetățenești) juma din francezi protestau împotriva căsătoriilor și adopțiilor între persoane de același sex.

Ce-i drept Kechiche a jucat la sigur: secvența de scissoring (aka tribadism) este mult mai memorabilă decât multe filme premiate la Cannes luate cu fulgi cu tot, renunțarea la melodramă a ajutat și la vânzări și la premii iar senzualitatea mustește în aproape fiecare cadru. Singura nemulțumită este Léa Seydoux (interpretă a Emmei), echivalent (de vreun milion de ori superior, ce-i drept) de Paris Hilton: fetiță de bani gata care s-a dat actriță. A avut talent și-a reușit (deloc greu cu absolut tot familionul implicat în industria de film franceză, d’oh) dar toate burghezismele jegoase ies la iveală când te dai exploatată după ce: 1. rămâi pe platou (deși te simți ATÂT de exploatată) 2. faci gât după ce ai un premiu de interpretare pe croazetă. Adèle Exarchopoulos (revelația și protagonista filmului) nu-i la debut dar e privită de toți ca descoperirea lui Kechiche, chestie care nu e chiar OK, dar acuma, cu premiu în brațe o s-o mai revedem în mod clar.

Aș fi intenționat să fiu foarte cinic și să vă dau coordonatele temporale exacte ale sexvenței memorabile dar PLM, vedeți filmul, poate vă place mai mult decât mie. Doar l-a premiat Steven Spielgerg, nu?

la vie d'adele poster

la vie d’adele poster