Les Estivants: asta e Cinema

Les Estivants este o bucată de cinemau camuflată într-un film așa, lejer, de vară, cu familion retars la palatul de pe Coasta de Azur și micile lor melodrame.

Pentru Les Estivants nu aveam aștepări prea mari dar era pe lista de must-see. Pentru că am un soft spot pentru Valeria Bruni Tedeschi pentru că am zis că începe programul câte un film francez pe zi, pentru că oricum mare lucru nu aștept prin festivalurile aborigne și prin multiplecși. Am dat play cu experința unui film splendid (il este plus facile pour en chameau…) unui film miștocuț (actrices) și unui rateu (un chateau en italie) care mi-a fost mai mult indiferent decât antipatic. Toate regizate scrise și actoricizate de Valeria Bruni Tedeschi.

Cu Les Estivants madam Valeria face fix ce știe ea să facă foarte bine: un film de familie (cu mulți bani și ditai castselul amplasat pitoresc pe stânci pe Cote dAzur) în care fix madam Valeria are probleme de amor și lansează panseuri (despre creativitate și diferența dintre dramă și comedie și negociază moralitatea transcrierii propriei vieți în scenariile filmelor sale). Chestia este că o face cu o lejeritate care vine dintr-o superficialitate și dintr-un status financiar deplin asumate. Ba chiar de la un punct încolo deja auto-ironizate.

Cu fix aceeași ironie poetică și superficialitate amăruie cu care a trecut și prin alelalte filme VBT nu are nicio mare dramă de zbierat și niciun set de gânduri fundamentale de expus. Și nici se comportă de parcă ar avea vreun scop prea profund. E mișto lejeritatea asta. Este aerisită, cu ocazionale momente splendide (Vincent Perez zăcând confuz într-un balansoar, o babă explicând unui copil negru cum e treaba cu artrita, un moș punându-se la soare în ierburi, un mistreț pe o stâncă, urechiatu din Ma Loute isterizînduse prin bucătărie). Are, indiscutabil  cel mai bun casting din tot ce iese în 2019  (Yolande Moreau, Valeria Golino, Vincent Perez, Noémie Lvovsky, Riccardo Scamarcio, Stefano Cassetti).

Les Estivants este un hibrid splendid, amplasabil fix la  jumătatea distanței dintre Fellini și Chereau. Are ceva din melancoliile unuia și disperările epidermice ale ăluilalt. Este și din vorbe și din cinema și din cinematografie o corcitură adorabilă din tot ce au mai bun cinema-urile francez și italian. Și asta înseamnă enorm și vizual și emotional.

Also, are forța de-a servi o secvență de un penibil sensibilos plenar (flancată de manejeră și de băiatu argatului bătrâna doamnă plânge că i-au belit mistreții pajiștea, totul solarizat de un soare d-ăla mediteranean)  și de-a o face cu destul de mult impact emoțional. În mod absurd și pervers pe mine m-a mișcat (e un film frumos despre resemnare în fața bătrâneții și frivolități asumate) mi-a venit  ca un sequel făcut de Chereau (care nu mai face nimic că a murit) la Ma Loute. Cent anni dopo când palatu e palat, moștenitorii/nepoții lui Binoche și  Fabrice Luchini sunt deja cu un picior în groapă și stră-strănepoții adoptă copii negri și totuși sunt încă destul de haute-bourgeosie cât să o dea în cântat din pian și gură și asta să nu fie absolut deloc deranjant.